VIOREL MUREŞAN
Fecha de nacimiento: 1 de abril de 1953 en Vicea, Maramures, Rumanía. Es poeta, crítico literario y publicista rumano.
OBRA:
Scrisori din muzeul pendulelor (Editura Albatros, 1982)
Pietrele nimicului (Editura Dacia, 1995)
Ramele Nordului (Editura Dacia, 1998)
Ceremonia ruinelor (Editura Dacia, 2003)
Sâmbăta lucrurilor (Editura Limes, 2006)
Buchetul de platină (Editura Eikon, 2010)
Locul în care se va deschide cartea (Editura Dacia XXI, 2010)
Soarele tăiat cu o foarfecă (Tipo Moldova, 2011)
Colecția de călimări 1 (Caiete Silvane, 2011)
Colecția de călimări 2 (Caiete Silvane, 2013)
Viorel Mureşan traducción al castellano y catalán de Pere Bessó
Queridos amigos:
Otro de los poetas de la Generación de los 8O, cultivador de la metáfora y en no pocas ocasiones del haiku y del poema breve. Una obra dilatada le sitúa privilegiadamente entre la crítica y el respeto de los poetas más jóvenes, Vive fuera de Bucarest lo que le permite, en cierto sentido, ser ajeno a las trifulcas y juegos de poder de los escritores de la capital.
El poema escogido -y que he traducido al catalán y al castellano- pertenece a su último poemario Buchetul de platina [El buqué de platí]. Poema que me trae, a no dudar, la nivola "Niebla" de Unamuno, en donde el autor se plantea el concepto de belleza de un objeto refractario al de su utilidad o uso. El autor no se decanta por la tesis de Unamuno, pero deja el paraguas abierto y abandonado a la orilla de un río. En pocas palabras permite que el lector se deje a la ensoñación y al simbolismo: la belleza del paraguas en el fluir del río o el símbolo tópico del tiemmpo. un poema que en su brevedad permite distintas calas. Y, si se quiere, el paraguas en la mesa de disección del celebre cuadro dadaista. En cualquier caso, un poema con su magia, la que nos depara el último verso.
Efigie de la poesía
Alabó su hermosura
como el paraguas olvidado abierto
entre las piedras a la orilla de un río
de noche y por la mañana
su belleza
sus manos
ausente
(din Buchetul de platină, Eikon, 2010)
Efigíe de la poesia
lloà la seua bellesa
com el paraigües oblidat obert
entre les pedres del marge d’un riu
a la nit i al sandemà
la seua bellesa
les seues mans
absent
Efigia poeziei
îi lăudau frumuseţea
ca pe o umbrelă uitată deschisă
între pietrele de pe malul unui râu
seara și dimineaţa
frumuseţea ei
mâinile ei
absente
Vedere de pe balconul lui Hans Castorp (I)
la întoarcerea în oraş
o şosea se răsucea ca o ureche în jurul unui ţipăt
el venise în piaţă
să taie cu briciul un bolovan
se aşteptau ropote de aplauze când
din rănile pietrei se vor prelinge
abia câteva şoapte
pe la ceasurile şase
ziua va fi o ţesătură prin răriturile căreia
se va vedea balet de animale
şi bâlci
mâinile ei
sticle pe apă ce par că se-nclină
norii care îi ies în fugă din ochi
cei o mie de bărbaţi în stofe închise
sprijiniţi în bastoane
stau într-un cerc pe soarele
care se cufundă în lacul montan
Haiku
pun degetele
pe luna de fier topit
de pe geamul tău
Curcubeu
mi-a fost pusă întrebarea
câte feluri de întuneric există
şi câte feluri de lumină există
la care am putut răspunde cu uşurinţă
oricare ţară are un singur drapel
ţara
unde se duc ochii frumoşi ai doamnelor
când doamnele îşi adună pânzele
înfăşurându-se-n ele
cu întreg soarele atârnat de mâini
are la fiecare balcon
câte o eşarfă de întuneric
*
Întrebarea e numai un şarpe
odată cu circu-n oraş soseşte şi golul
care coboară pe străzi
schimbând costume negre în fiecare fereastră
cu capul în jos
ca un semn de-ntrebare
de pe straturile proaspăt săpate
se ridică uşi
prin ele pătrunde
o pereche de foarfeci
în urmă aerul rămâne un pahar gol
ai apucat să mă-ntrebi
versul e peştele care sparge cu coada oglinda
şi te stropeşte cu sânge
doi nebuni se jucau c-un mosor
căruia-i ziceau soarele lor
unul de pe tambur
limba şi-o despletea
iar celălalt nici măcar
limbă n-avea
întrebarea a fost doar un şarpe
Haiku
c-o floare de tei pe chelie
bătrânul
trece lin pragul
Vedere de pe balconul lui Hans Castorp ( II )
zilele par lanterne plutitoare
pe faţa unei femei care se îneacă
ele sunt încă în calendar
nopţile
sunt din mătase roasă de molii
şi stau întinse pe sfori
ele par lanterne îngropate
*
Spălându-şi de sânge cuţitul
o cu totul altă privire avură
după ce au traversat trâmba de praf
ochii mei
coborând treptele duceau între ei
o casă care astă-toamnă a ars
şi o ţineau de acoperişul ei roşu iar fumul din hornuri
părea o conversaţie dintre doi vânători
acei ochi i-am mai văzut undeva
şi prin apropiere se aude cum se potcoveşte un cal
în casa noastră cresc pe pereţi dealuri
trenul opreşte în dreptul fiecărei oglinzi
cu ochii aceştia m-am mai întâlnit undeva
cu ei văd printre copaci
felinarul de gheaţă al munţilor
Haiku
un fruct sălbatic
în gura unui copil –
tăceri peste gard
Chipul care nu râde
spală dealurile astea de verde
mână tunetele tot mai tare
prin urechile acului
gândurile mi-au adormit cu gura deschisă
pe tavanele ochilor
s-au înroşit aţele de păianjen
aştept întâlnirea cu zorii
ca pe o durere a sângelui
*
Martie timpuriu
într-o grădină
printre straturi de flori albastre şi albe
o pisică
ascultă acordurile unui prohod
după cum se pun albinele
pe ghiocei sau pe zambile
ea înţelege că preotul însoţeşte
bărbat
sau femeie
*
Oglindă
din negru
părul meu s-a făcut alb
aşa ca noaptea
în jurul unui lămpaş
Haiku
ochiul milogului
cu o rază tulbură
fundul apei
Călătoria unei lumânări
o lumânare aprinsă în întuneric
cu degete şovăielnice
soră cu respiraţia unei stânci
respiraţia stâncilor
soră cu golurile aruncate-n odaie
de privirile unui şoarece
cum pablo picasso
înşira cirezi de tauri
pe o batistă
*
Zi de naştere
un burete aruncat pe marginea şanţului
îmi bea
chipul din apă
[Vatra, nr. 6/2015]
Cenuşă din Paradis
așa vor spune
îl atrăgeau cârciumile
și cimitirele
și nu scria mai mult de două versuri
pe an
i-au plăcut noaptea
și străzi lăturalnice acoperite cu iarbă
și de nicăieri nu s-a întors
fără umbra femeii
care împletește un anotimp de dantelă
deasupra unei prăpăstii
a ţinut o morișcă în calea vântului
cînd n-a mai fost vânt
a lăsat urme
pe zăpada albă
până cînd zăpada albă s-a subţiat
urmele lui s-au făcut iarbă
În octombrie anul acesta am scris şi poezie dar deodată
în octombrie acest an am scris și multă poezie de dragoste
dar deodată
precum în aerul din gura unui pod
o pisică neagră în două labe se arcuia
într-un fel chiar răsfăţându-se
pe coala albă din faţa mea
apoi
m-a vizitat și un șal negru întins frumos pe o scândură
mișca numai franjuri spre copaci când l-am purtat prin grădină
cu sufletul îndoit ca o piele de vulpe
adusă de tăietorul de lemne pe coada toporului
am traversat mai întîi încăperea
m-am arătat la fereastră
jucau numere pe o piramidă
scăpată din cer din eroare
cine să tragă frânghia
are în loc de mână o floare
limba
prinsă într-un parapet de piatră
prinse a-și îndoi genunchii sub ea
a-și pocni tot mai des fruntea cu palmele
a-și da peste cap ochii
a-și smulge masca
Colibă din trestie, colibă din trestie! Zidule, zidule!
să străbatem în caravană un drum foarte lung și obositor
afișând râsul cel mai răutăcios:
Colibă din trestie, ascultă ! Zidule, ia aminte!
o limbă ce juca în timp ce curgea din ea sânge:
La marginea mării se afla, aparent al nimănui,
un aparat fotografic pe trepiedul său,
iar o pânză neagră, întinsă deasupra flutura
plescăind în aerul răcoros
și o hârtie rostogolindu-se lin în golul unei uși
apoi
plesnește din coadă o veveriţă peste prăpastie
Gerunzii întrerupte
într-o bătrânească lumină scăpată din sertare cerești
reversul monedei ne pare o nălucă
precum pe pânza lui Hackert numită
Goethe la Roma vizitând Colosseum-ul
se văd două personaje unul
cu spatele la noi
căruia urmându-l la distanţă îi auzim abia șoaptele
n-am nimic împotriva morţii
își zice
e atât de firească
numai ochii de mi-ar rămâne afară
peste rândurile de gradene și peste vârfurile ruinelor
( n-am nimic împotriva morţii zice
e așa de firească)
noi vedem chiar cu ochii lui plopii
de pe malul Tibrului
ba mi se pare că și
niște gladiatori rătăcind singuratici
prin amfiteatru
așa cum am vedea Someșul trimiţându-ne scânteieri
dintr-o oglindă
în vreme ce braţul întins al lui Ekermann
cu degetul ar împunge spre vârf Dealul lui Rakoczi
zis pe la noi și Piscul Ronei / nu Romei/
da
atât de firească
numai rămânându-ne ochii afară
Vin şi momente cînd nu-ţi mai poţi stăpâni râsul
vântul era ţinut în cârlige de piatră
când am început această plimbare
tu și eu
aceeași culoare ca anul trecut
printre pătratele de la casa cu șerpi
soarele și gândurile coboară o colină
din ochiul închis
vin și momente când
nu ne mai putem stăpâni râsul
moartea înaintează spre noi ca un felinar afumat
o mână ieșind dintr-o carte
să scuture singură o batistă
un timp
(din Buchetul de platină, Eikon, 2010)
LECTICA
pe cer era o gălăgie de suflete uscate
vântul îşi purta frunzele
peste un om ghemuit
soarele pândea din podul pustiu al bisericii
sub robinete spuma se aduna în pisici tot mai albe
şi la teatre mâinile actorilor povesteau
despre o tabacheră căzută
de pe un pod de piatră în apă
pe praguri
un şir de nume nelocuite
toate vocile au încordarea
unei mâini
care aprinde o lumânare
(din Locul în care se va deschide cartea, Dacia, 2010)
-
No hay comentarios:
Publicar un comentario