miércoles, 21 de diciembre de 2016

AUREL DUMITRAȘCU [19.768]


AUREL  DUMITRAȘCU
       
Aurel Dumitrașcu nació el 21 de noviembre 1955, en la aldea Sabasa, el pueblo Borca, condado de Neamț (Rumanía), y murió el 16 de septiembre 1990, en el hospital Fundeni de Bucarest.

Es considerado uno de los más importantes representantes del corriente „ochentista” y el postmodernismo en la literatura rumana.
         
Se graduó del liceo "Mihail Sadoveanu” de Borca y estudió la filología en la Universidad "Alexandru Ioan Cuza” de Iași. Trabajó como empleado, profesor, curador, inspector cultural. Fue miembro del Cenáculo "Universitas”.

OBRAS:

- Furtunile memoriei/ Las tormentas de la memoria (1984)
- Biblioteca din Nord/ La biblioteca en el Norte (1986)

POESÍAS  PÓSTUMAS:

- Mesagerul/ El mensajero (1992)
- Tratatul de eretică/ El tratado de herética (1995)
- Mesagerul. Opera poetică/ El mensajero. Obra poética (1997)
- Fiara melancolică/ La bestia melancólica (1999)
- Carnete maro. Jurnal/ Cuadernos marrón. Diario (2001)



Traducción al español: Costel DREJOI



LA  POÉTIQUE  AVANT  TOUTE  CHOSE

Vista desde atrás cualquier mujer desnuda se asemeja
a una máquina de escribir.



QUIÉN  HABLARÁ 

Moriré una mañana de domingo. Cuando entrarás en
la biblioteca ya no verás los ruiseñores durmiendo
el ratón rojo ya no pasará por delante de ti.
Un goteo de sangre (sólo así) saldrá de un libro. Él hablará.



POEMA 

- Siempre
una fotografía de mi madre cuando ella era joven
sustituye la eternidad.



LOS  PENDIENTES   CULPABLES 

Contigo. Y yo no sé por qué exactamente ahora
entramos ambos en una iglesia de ladrillo rojo
en la noche. Estoy un poco asustado te observo: estás vestida
sólo con los pendientes.
Últimamente ya no tienes paciencia: me conviene
tu sonrisa tranquila entre nosotros hay un bosque de abedules
en la niebla. Lluvias rojas lluvias blancas. Estoy un poco asustado
te observo: vestida sólo con los pendientes



DIOS 

No te alojes aquí no se entrega nada vete lejos
donde ir gritaba él donde ir a quién buscar
vete al cielo le dije vete al cielo. Allí 
hay un hombre a quien
los moribundos lo llaman Dios



MORPHÈMES  DE  GESTE

Viñedos de limo corren por el cielo. Callaremos
ambos. Y cuando lloverá en el estanque flotarán
nuestros remordimientos.



ABRIL  1971 

-El hombre es el borde del cielo donde las estrellas lloran.
La tierra es sólo palabra.


Traducción al español: Costel DREJOI




Bucurii de care mă sperii

– O puteam opri să rămână cu mine. Pe când acum
spun cuvinte din care nu se va face o casă nu se va
face. Și mereu jocuri absurde o gură de aer din care
se naște o lume – pe care o pierd într-un alt vis
așa cum soldații răniți pierd cu fiecare picătură de sânge
pe cineva din neamul lor aproape uitat.
Și până la urmă cine sunt eu care mă întreb cu vocile
altora? I se putea întâmpla unei trestii sau globului
acestuia de cristal. Dar ea nu avea nume de fată și
nimeni nu putea să o strige. Prin ferestre acum trece
sătulă aceeași cutie a milei.

din Tratatul de eretică (1995)



Singur sub ploile purpurii

Stau in fata masinii de scris. 
Ma rasfat. 
Ca in vara trecuta cu o doamna din cluj intr-un scuar din preajma garii de nord; mereu moare cineva in textele ei - tin sa o spun.
S-ar putea crede ca suntem egali ea cu pleoapele mele eu cu pleoapele ei - la fel de rai amandoi calfe iernand in aceleasi cheaguri de sange cuceriti de aceleasi vanatai. - 
Buna ziua ! zice unul despre care se scrie ca e fericit.


Provincii romanesti

Sa spun cate ceva despre nori acele animale urmarite acum sau maine 
in oricare zi peste care septembrie lancezeste. 
Un om sa fie de partea celui repetat prin cuvinte de partea celui bun
umbland prin provinciile romanesti.
Cum numai livezile se repeta in muguri
cum numai paraiele se repeta in frunze. 
O padure sau
o fereastra. 
Lumea privita din munti scrisorile fulgerate
de ierburi oameni multi oameni.
Stiu e de cand lumea povestea
dar ochiul meu se vesteste aici.


Printre harti

Putine versuri frumoase in capul bunicului
rostogolit prin trifoi tare putine. 
Doar un razboi netrebnmic
unde nimeni nu intreba cine e viu
un convoi deci rasufland printre harti. 
Si povestea lui
o cunosc toti copiii si campul pe care ei se mai joaca
e negru.
Stau in casa cu mainile aproape taiate. 
Putine versuri
frumoase mai stiu.


Poemul

Putine lucruri sa-mi spui cuminecutatura proptita in grai. 
Gara orfelinatul
un prunc sau o fereastra cu noi doi
zarea cat un pantec sau o fereastra cu noi doi
zarea cat un pantec vinetiu.
O vreme lumea incepe asa: eu scriu un poem
eu sunt sarac si singur poemul
e satul de el si de mine sta neinduplecat.
Nu vorbim. 
Vreau sa-l biciui (atat de mult!) sa aiba dureri in urechile cu care aude
galgaitul noptilor albe
sa auda - zic - pentru ca nu alta i-i soarta:
sa auda cum trece noaptea in viata
mea scurta sa planga naibii o singura data
si el.
Sa-l pot crede. 
Nimic mai mult.
Acelasi cer batand viclean cu pumnii in faruri
aceiasi conduri gazduiti pe la rude
gara orfelinatului.
O viata pe masura plansului tau.
Totul ca o preajma de vant. 
Totul ca o preajma de moarte.


Plimbare de noapte

Trec pe strada mare cu domnul mateiu caragiale 
cantam un cantec de lume porcos; - sa vezi, pe 
astia acusi ii leaga vardistii pe astia ii gadila-n creier

Pe astia puteti conta! zice zeul din ceriu luandu-si pastila
cantand si el acolo cantecul nostru.
Vom uita pana la capatul strazii cantecul acesta
(zeul si el) vom canta un altul. 
Ochiul meu este rosu
ochiul domnului mateiu nu-i rosu.
Las' ca vine si pena
face ea din scafarliile noastre mimoze.




-

No hay comentarios:

Publicar un comentario