Passionaria Stoicescu
Passionaria Stoicescu, nació el 30 de abril 1946, en Bucarest, Rumanía. Poeta, novelista, escritora de la literatura infantil, traductora, miembro de la Unión de Escritores de Rumania (1976), sección Poesía. Graduada en la Escuela pedagógica Buzau (1961-1965), se graduó en la Facultad de Filología de la Universidad de Bucarest (1965-1970). En 1996 recibió de la Unión de Escritores de Rumania, por literatura infantil el Premio Micului Cititor (1985, Bucureşti, 1996, Deva, 2003, Bucureşti, 2013, Deva), Premio Asociación UNESCO "Iulia Hasdeu" (2002), Premio del Sindicato de Escritores Bucarest (2008), traducción de literatura extranjera, certificado de mérito otorgado por la Unión de Escritores de Rumania, Asociación de Escritores de Bucarest, a la edad de 65 años, a un gran trabajo en la promoción de la literatura rumana durante varias décadas y el valor reconocido a su obra (2011, Bucarest), Rumanía Premio Unión de Escritores de literatura para niños, Bucarest, 2014).
Participó en eventos internacionales representando a Rumania con un stand en la Feria del Libro Infantil Internacional, Bolonia, Italia (2011). Ha publicado 19 libros de poesía, prosa 8, de literatura infantil 41.
El lago y la piedra
La soledad
lago de aguas muertas
se acurrucó rugiendo lejos.
Tú eres la piedra
que cayó con ruido sordo;
Pero -porque te amo-
no puedo
evitar ahogarte...
Traducción Gabriela Căluțiu Sonnenberg – Rafael Carcelén
Lacul şi piatra
Singurătatea,
lac cu ape moarte
s-a încreţit vuind până departe.
Eşti piatra
şi-ai căzut cu pocnet sec;
nu pot
- din drag -
decât să te înec...
COPILUL ŞI ÎNGERUL
‑ Ce ţi‑ai dori?
‑ La Poli să râdă vara!
‑ Şi încă?
‑ Ploaie multă în Sahara!
‑ Dar pentru tine
ce‑ai vrea să‑mplinesc?
‑ Să văd prin oameni
ce simt şi gândesc!
‑ Copilule, ce vis nebun ai tu!
Poate va fi cândva, dar acum, nu!
DE DRAGOSTE
Sunt mândră să‑i semăn lui Rilke
cel ce a scris cândva
un simplu şi tragic bilet:
îTe iubesc, dar asta nu e defel
treaba ta!”
ECRANE
Plecaseşi părăsind corabia,
puntea ei de viaţă prea scundă,
preferând depărtarea
apropierii care scufundă...
Totul era nepregătit ca‑n fiecare an,
inundaţiile se revărsau din ecran,
doar mocirlă şi viitură...
Am închis televizorul cu ură
şi m‑am instalat la calculator;
mail‑ul apărut era promiţător:
„Goleşte‑ţi creierul!”, aşa poruncea,
dar despre inimă nu pomenea...
Norii, stând să cadă, afişau averse,
gata să se reverse
măcar pentru o spălare pe dinafară,
o abluţiune subţire,
fiindcă pe uşa blocului
de la „Apa Nova”, ultima ştire
avertiza o nouă „ţeapă”:
„Scuze!
Întrerupem alimentarea cu apă!”
Timpul, chiar timpul se uscase
ciudat...
Măcar glasul tău să‑mi fi picurat
drăgăstos în auz,
dar totul era confuz ...
În locul neştiut şi departe
te‑am sunat ca din moarte,
te‑am chemat ca din ceaţă,
în însingurata ta viaţă,
în şi mai însingurata mea rătăcire;
dar pe ecran diabolic apărea:
„Indisponibil în reţea...
Fără acoperire...”
MICROPOEM
Copilărie –
Întrebi? Ce bucurie!
Bătrâneţe –
Răspunzi? Câtă tristeţe!
SOMNUL
El izvorăşte ciudat
din muntele ce creşte
vrăjitoreşte
înapoia ochiului minţii –
se bucură demonii,
se întristează sfinţii
când prin prundişul de vată
incolor şi mut saltă…
De fapt se albăstreşte fără să ştii,
se‑nvolburează în vinete câmpii,
trece în roşu aprins
de la sângele unui monstru ucis
sau al unui duşman neprins
ce patrulează pe maluri…
Duce în valuri morţi şi vii,
îmbrăcaţi sau nuzi –
strigi, strigi, dar nu te auzi,
ba chiar zboară propria ta făptură
plutind
la picior cu pietre de moară…
La acest zănatic zbor
nu ştiu cum eşti propriul tău
spectator,
cazi şi te ridici din valuri
plin de cea mai îndurerată iubire
sau de cea mai izbăvitoare ură,
de fapt patinezi pe un gheţar
negru de zgură
şi dârdâi în jăraticul unui rug,
cineva te culcă în casa năruită
a copilăriei
şi te trezeşte în viitorul tău coşciug…
Somnul (cu visul) le poate
pe toate
şi se face că apa lui seacă
de la un miros, un sunet,
o pernă căzută pe jos,
o bruscă rază:
halei‑hap, lumea se reaşază,
realul s‑a instalat,
s‑a răsucit îacolo” în îaici”…
Te freci la ochi
rămas în aşteptare
prizonierul unor somnuri mici
până la somnul cel mare…
ATINGEREA
Aceea dintâi
a fost de lumină
repovestită în Capela Sixtină
şi‑abia târziu proverbul
„Îi dai un deget, el îţi ia o mână”
a‑ngăduit atingerea păgână...
După ieşirea din tainiţa smârcului
a urmat boaba sfârcului
cu petala gurii
în toată grădina nemăsurii;
„rai” s‑a întors pe dos
sub păcatul de jar
şi‑a rămas „iar”
iar şi iar bun de ucis, de furat,
de păcătuit, de trădat...
Şi totuşi
la început a fost atingerea,
mirungerea,
împărtăşirea din sfinţenie
cu lumină...
Azi toate‑au căzut în sluţenie,
în asumată vină
de atingere devălmaşă
de butoane,
de celuloiduri de telefoane,
de false ecrane,
cu false săruturi în siliconatul bot
pentru raptul lui „nimic”,
metafora contemporană a lui ”tot”...
Lumina s‑a retras ruşinată în noapte
nimeni nu mai are răbdare,
se culeg crudăciunile
în chip de fructe coapte,
se trece pe roşu în grabă
şi ne aflăm întruna în treabă
fără vreo treabă,
morfolind la vedere şi nespălând
rufele noastre murdare,
pielea aceasta de rând
Lumina care venea de la răsărit
s‑a mânjit,
iar cea care venea de la apus
e prea sus...
Lumina Lumină
e de neajuns...
Cineva sună la sonerie
întrerupându‑mă din reverie,
din poemul ca o atingere
sfântă până la stingere;
totul în mine e‑nchis,
întunecat, de nescris,
doar vocea din interfon mă
loveşte senină:
„Deschideţi! Sunt cu factura
de la lumină!”
POEM NETERMINAT
Ştire de ultimă oră:
„În craterul unui vulcan activ
seismologii au descifrat un chip
zâmbitor...”
Sunt şi cercetători
care îşi fac serios treaba sub soare!
Ceilalţi n‑au timp sau nu vor
să caute alte surâsuri,
ca să nu se întrebe firesc
din ce pricină feţe,
suflete nu mai zâmbesc...
Gropi se cască aiurea
ca hâde guri de iad,
zâmbete, veselie scad,
iar atentatele n‑au hotar...
Dumnezeu obosit îşi vâră
degetele‑n urechi
plictisit să audă „Alahu akbar”!
-
No hay comentarios:
Publicar un comentario