ION MUREȘAN [19.851]

Ion MUREȘAN 

         

Nacido el 9 de enero de 1955, en el pueblo Vultureni (condado de Cluj, Rumania). Poeta y publicista rumano.

         

Graduado de la Facultad de historia y filosofía de la Universidad "Babeș-Bolyai” de la ciudad de Cluj (1981). Formó parte del grupo de la revista "Echinox”/ "Equinox”. Después de la graduación se covirtió en miembro del Círculo "Saeculum” de la ciudad de Beclean. Entre 1981 y 1988 fue profesor de historia en el pueblo Strâmbu. Desde 1988 se convirtió en editor en la revista "Tribuna” de Cluj. Actualmente es comentarista y publicista en un periódico de Cluj y jefe de redacción de la revista "Verso” en la misma ciudad. Debutó con versos en la revista "Cutezătorii”/ "Los Atrevidos” (1968). En 2005 fue invitado en Francia dentro del programa "Les Belles Étrangères”.

OBRA:

Cartea de iarnă/ El libro de invierno (poemas), 1981

Poemul care nu poate fi înțeles/ El poema que no puede ser entendido, 1993

Le mouvement sans coeur de l'image (traducción al francés: Dumitru Țepeneag, Berlín) 2001

Paharul / Glass / Au fond de verre/ (La taza), 2007

Zugang verboten / Acces interzis/ (Acceso prohibido), Viena, 2008 (traducción al alemán: Ernest Wichter)

cartea Alcool/ el libro Alcohol (poemas), 2010

Cartea pierdută - o poetică a urmei/ El libro perdido – una poética del rastro (ensayo)– 1998

Traducción al español: Costel DREJOI

LA  CREACIÓN  DEL  MUNDO

Y fue de tarde.

Y fue de mañana.

Pero eso fue hace mucho tiempo.

Y una sola vez.

EL  POEMA  DE  LOS  ALCOHÓLICOS

¡Ay! los pobres, ¡ay! los pobres alcohólicos…

Nadie les dice una buena palabra.

Y eso sobre todo, sobre todo en la mañana, cuando van tambaleándose

alrededor de las paredes

y a veces caen de rodillas y son como las letras

escritas por un alumno torpe.

Sólo Dios, en su gran misericordia,

acerca a ellos una taberna,

porque para Él eso es fácil como para un niño

que empuja con su dedo una caja de cerillas. E

inmediatamente después de llegar al termino de la calle, alrededor de la esquina,

donde antes no había nada, ¡pum!, como un conejo,

la taberna salta delante de ellos y se detiene.

Entonces una luz virginal destella en sus ojos

y, de tanta felicidad, ellos sudan terriblemente.

Y, hasta el mediodía, la ciudad es como la púrpura.

Hasta el mediodía tres veces es otoño,

tres veces es primavera,

tres veces los pájaros van y vienen de los países cálidos.

Y ellos hablan y hablan – de la vida. De la vida, 

así, en general, aún los alcohólicos jóvenes hablan

con una tibia responsabilidad.

E incluso si a veces tartamudean y tropezan,

esto no se debe a que expondrían ideas terriblemente profundas,

sino porque, inspirados por la juventud,

ellos se las arreglan para decir cosas realmente conmovedoras.

Pero Dios, en su gran bondad, no se detiene aquí.

Inmediatamente hace con el dedo un agujero en la pared del Paraíso

e invita a los alcohólicos a mirar.

(¡Oh! ¿donde ha ocurrido que un solo hombre reciba tanta felicidad?)

E incluso si debido a temblar, ellos no pueden ver

más que un trozo de hierba,

aunque esto es algo increíble.

Hasta que uno se levanta y echa a perder todo. Y dice:

„¡Pronto, pronto vendrá la noche,

entonces vamos a descansar y encontrar mucha tranquilidad!”

Después de eso, uno tras otro, se levantan de las mesas,

limpian con el pañuelo sus labios húmedos

y están muy, muy avergonzados.

Traducción al español: Costel DREJOI

Poem

Vai săracii, vai săracii alcoolici,

cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună!

Dar mai ales, mai ales dimineaţa când merg clătinându-se pe lângă ziduri

şi uneori cad în genunchi şi-s ca nişte litere

scrise de un şcolar stângaci.

Numai Dumnezeu, în marea Lui bunătate, apropie de ei o cârciumă,

căci pentru El e uşor, ca pentru un copil

ce împinge cu degetul o cutie cu chibrituri. Şi

numai ce ajung la capătul străzii şi de după colţ,

de unde înainte nimic nu era, zup, ca un iepure

le sare cârciuma în faţă şi se opreşte pe loc.

Atunci o lumină feciorelnică le sclipeşte în ochi

şi transpiră cumplit de atâta fericire.

Şi până la amiază oraşu-i ca purpura.

Până la amiază de trei ori se face toamnă, de trei ori se face primăvară,

de trei ori pleacă şi vin păsările din ţările calde.

Iar ei vorbesc şi vorbesc, despre viaţă. Despre viaţă,

aşa, în general, chiar şi alcoolicii tineri se exprimă

cu o caldă responsabilitate

şi dacă se mai bâlbâie şi se mai poticnesc

nu-i din cauză că ar expune idei teribil de profunde,

ci pentru că inspiraţi de tinereţe

ei reuşesc să spună lucruri cu adevărat emoţionante.

Dar Dumnezeu, în marea Lui bunătate, nu se opreşte aici.

Imediat face cu degetul o gaură în peretele Raiului

şi îi invită pe alcoolici să privească.

Şi chiar dacă din cauza tremuratului nu reuşesc să vadă

decât un petec de iarbă,

tot e ceva peste fire.

Până când se scoală unul şi strică totul. Şi zice:

„În curând, în curând va veni seara,

atunci ne vom odihni şi vom afla împăcare multă!”

Atunci unul după altul se scoală de la mese,

îşi şterg buzele umede cu batista

şi le este foarte, foarte ruşine.

Cîntec de leagăn

Mie în somn mi-au îngheţat mîinile, / pentru că în somn e foarte frig. / M-au trezit şi mi le-au tăiat. / Dormi, puiul mamii, dormi!

Mie în somn mi-au îngheţat picioarele, / Pentru că în somn e foarte frig. / M-au trezit şi mi le-au tăiat.

Dormi, puiul mamii, dormi !

Mie în somn mi-a îngheţat inima, / pentru că în somn e foarte frig. / M-au trezit şi mi-au tăiat-o.

Dormi, puiul mamii, dormi !

Acum sunt mort. / Eu nu voi mai dormi niciodată.

Dormi, puiul mamii, dormi !

Întoarcerea fiului risipitor

Totul a fost băut. / Nici o băutură nouă nu a apărut sub Soare în timpul vieţi mele. / Nisipul pustiurilor s-a fiert şi s-a băut. / Praf de argint s-a băut. / Praf de aur s-a băut. / S-au băut pietrele şi încă / din timp în timp apărea din cărţi cineva care vedea ceva de băut / în piatră seacă, / vedea şi bea. / Apoi şi cărţile s-au băut. / Viermii negri şi păsările albe s-au băut. / Peştii albaştri şi caii roşii s-au băut. / S-au băut aerul de sub unghii şi măduva din oase şi sîngele. / Pielea şi părul s-au băut. / S-au băut geografia şi pictura şi sculptura şi poezia, s-au dizolvat / şi s-au băut. / Şi lemnul şi fierul şi rugina s-au băut. / Acoperişuri şi fundaţii / şi casele călăilor şi casele regale / Şi comuna primitivă şi comunismul şi sperma s-au pus la macerat şi ca nişte sucuri s-au băut. / Dumnezeule, totul a fost băut! / Şi tot mai trece noaptea pe drum un om cu o distilerie mică pe umăr.

II

„Curvă, curvă nenorocită vino să vezi ce se întîmplă în ţară!” / În zece ani atît v-a lăsat inima să-mi scrieţi / în scrisoarea ce mi-aţi trimis-o pe un om din Dej. / Şi că voi aveţi o cîrciumă cu vad bun, / că fratele meu s-a însurat, / că şi-a deschis şi el un bar undeva în zona gării. / Iar eu v-am scris zeci de scrisori cu litere tremurate de dragoste: / „Dragă tată şi buna mea mamă, / aici în Persia vremea e bună iar persanii-s oameni muncitori şi cinstiţi” / V-am povestit ce bine merg afacerile mele cu capre, / Că m-am însurat la Teba cu o femie, una Artystona, / dar nu am putut avea copii, nu a putut ţine în pîntece, dar / altfel femeie curată şi gospodină, cam cum sînt la noi unguroaicele. / Şi că după un an nevasta mi-a murit / Aşa că m-am mutat la Kirkuk. / Aici dulcea floarte a norocului mi s-a deschis, / Căci am prins de veste de boala de vaci ce-a lovit în cirezile sciţilor regali, / şi o vară şi o toamnă am belit cu mîna mea boi şi vaci pe malurile apei Borysthenes. / În sare le-am adus la Kirkuk şi le-am argăsit. / Şi ţin minte ca astăzi că am adăugat undeva: / „Mulţi cai poartă numele meu de-a lungul Tigrului şi Eufratului, / căci hamurile pe care le fac atelierele mele sînt renumite, / capsele de alamă-s ca păpădiile, / cataramele au cuie cu cap de şarpe, mi se pare c-am scris, / şi pe toate e imprimat numele meu” / Aşa v-am scris, în fiecare săptămînă, / dar nu s-a întîmplat să treacă nimeni de la noi din oraş prin Kirkuk / şi nu am avut pe cine să trimit scrisorile. / Iar acum sînt aici, gata să vă-mbrăţişez!

Acum sînt fericit ca un suflet de prostănac în Grădina Raiului. / Lîngă fereastra îngheţată sînt fericit.

de cînd forma trupului s-a stabilit prin lege: toţi un trup şi un pămînt: şi nu contează cine în cine se îngroapă. / Aşa gîndeam. Şi răzuiam cu monda florile de gheaţă de pe geamul cîrtciumii / ca să fac copcă ochiului înspre stradă. / Aci răzuiam, aci moţăiam, căci / moneda românească pe gheaţă e ca un cîntec de leagăn. / Răzuiam şi suflam repede şi cald, ca boul la iesle de sticlă, / răzuiam şi imediat cu mîneca hainei frecam în cerc, roată şi / repede-repede, ca să apuc să văd ca prin ochean ninsoarea grozavă. Repede-repede, căci dacă respiri în timp ce vezi, / ca să vezi în timp ce respiri, / ţi se tulbură ochii. / Cît despre lentile:  ele sînt darul morţilor.

Înviere

Brusc s-a-nserat. În sfeşnic lumânarea

Pocnind se-aprinse singură, din nou.

Trei zile l-am vegheat sub răsuflarea

De somn ce-n somn e somnului ecou.

Şi între pleoape strâns ţineam mormântul:

Roşie stâncă spartă-n sur dreptunghi.

Romanii-ntre măslini dormeau urându-l,

Stând ghemuiţi cu capul pe genunchi.

La vremea cântului de miruire,

Ne-am pus cenuşă-n cap şi-am plâns amar:

„O, suflete, durere-i peste fire

Când părăseşti al trupului hotar!”

Şi stânca a prins apoi să vălurească,

Uşor, ca apa râului în munte,

Şi-un trup de abur a-nceput să crească

Din piatră, ca ieşindu-ne din frunte

Furnici de foc peste furnici de rouă.

Şi El a fost, n-am umbră de-ndoială,

Venind spre noi a spus doar„Pace vouă!”

Şi cerul tremura, ca o petală.

-