COSMIN PERTA [10.534]

Cosmin Perţa

     (Maramureş, Rumanía, 1982)

Se licenció en la Facultad de Letras de Cluj Napoca y además es doctor en literatura por la Universidad de Bucarest. Ha publicado los poemarios Zorovavel (Grita, 2002), Centinela de arcilla (Vinea, 2006), Canto para Maria (Vinea, 2007), El viejo, una divina comedia (Charmides, 2009), Sin título (Paralela 45, 2011). Además, ha publicado las novelas Teofil y el perro de madera (Herg benet, 2012), Sucesos al margen del mundo (Cartea Românească, 2007) y el volumen de prosa corta Dos relatos (Tracus Arte, 2010). Existen más de 200 referencias a sus volúmenes en la prensa cultural de Rumanía y del extranjero.

     

Un poema es inédito en español.

Traducción y nota: Elena Borrás García

LA FRESCURA DE LA GRAVA A TU PASO

Primera canción de cuna para mi generación

1.

Llora, llora, pues te compraré un corazón de plástico, un

bypass plateado y limpio, un aparato de roentgen en miniatura,

un aparato para irradiar cobalto en miniatura, un bisturí sin empezar.

Llora, llora, bajo los cimientos de la casa escondo para ti montones

de pastillas de madera, un delfín, un rabo de elefante, tres perdices

y un ganso de diamante.

Llora, llora, pues te daré una mascarilla de gas, un cocktail molotov,

una piel nevada de tigre remendada con marta, un dedo cortado, una metralleta, un fruto insulso,

un pijama vestido, una cebolla, un pie de mono, una pata de rinoceronte,

un pequeño Soutine pintado en un pendiente, una primera desgracia: exacto.

Llora, llora, me endeudaré a diestro y siniestro y te compraré

una hermosa mecha de pelo de camello, un riñón, un hígado, tres doctores que

te operen de pólipos en el colon.

Llora, llora, enfermarás de cáncer, comerás. cianuro. beberás.

cianuro. respirarás. cianuro. vomitarás. cianuro. compraré entradas para el teatro,

el rodeo, el ballet. Iremos a la ópera y al cine. Reventarás, tu corazón

reventará.

llora, llora, un millón de ataúdes cabe exactamente en 162 páginas de libro,

un millón de muertos cabe exactamente en mi mente, los compraré,

lo compraré para ti.

Llora, llora, te compraré un presidente, un parlamento, una escuela, asfalto

sobre el que pisar, te compraré calcetines con los que pisar sobre el asfalto,

con los que ir al médico, en los que te huelan los pies,

te compraré una pradera solo tuya para que críes aviones salvajes,

domes a la muerte, llora, llora, te compraré la muerte para que te subas

a ella, para que la montes, para que la nombres, para que la llames:

Mirabela.

RĂCOAREA PIETRIŞ ULUI LA TRECEREA TA

Primul cântec de leagăn pentru generaţia mea

1.

Plângi, plângi, c-o să-ţi cumpăr o inimă de plastic, un 

bypass argintiu şi curat, un aparat roentgen în miniatură,

un aparat de iradiat cu cobalt în miniatură, un bisturiu neînceput.

Plângi, plângi, sub temelia casei ascund pentru tine grămezi

de pastile de lemn, un delfin, o coadă de elefant, trei potârnichi

şi o gâscă de diamant.

Plângi, plângi, c-am să-ţi dau o mică mască de gaze, un coctail molotov, 

o piele ninsă de tigru peticită cu zibelină, un deget tăiat, o mitralieră, un fruct unsuros,

o pijama purtată, o ceapă, un picior de maimuţă, o labă de rinocer,

un Soutine mic pictat pe-un cercel, o primă nenorocire: exact.

Plângi, plângi, o să mă împrumut peste tot şi o să îţi cumpăr

o meşă frumoasă din păr de cămilă, un rinichi, un ficat, trei doctori care

să te opereze de polipi la colon.

Plângi, plângi, te vei îmbolnăvi de cancer, vei mânca. cianură. vei bea. 

cianură. vei respira. cianură. vei vomita. cianură.  voi cumpăra bilete la teatru,

la rodeo, la balet. Vom merge la operă şi la cinema. Vei crăpa, inima ta

va crăpa.

Plângi, plângi, un milion de sicrie încap în exact 162 de pagini de carte,

un milion de morţi încap în exact mintea mea, îi voi cumpăra,

o voi cumpăra pentru tine.

Plângi, plângi, o să-ţi cumpăr un preşedinte, un parlament, o şcoală, asfalt

pe care să calci, o să îţi cumpăr şosete cu care să calci pe asfalt,

cu care să te duci la doctor, în care să-ţi miroasă picioarele,

o să îţi cumpăr o pajişte numai a ta în care să creşti avioane sălbatice,

să îmblânzeşti moartea, plângi, plângi, o să îţi cumpăr moartea ca să te urci

pe ea, să o călăreşti pe ea, să o numeşti pe ea, să îi spui: 

Mirabela.

 Bocet

Au venit deodată,

beţi, de abia ieşiţi dintr-o lume a lor,

cu mâinile osoase şi lungi, cu pântecul dureros,

axila putredă şi piept găunos.

Au venit, mi-au cerut ţigări şi bani de o sută de votcă,

apoi au plecat chiuind, arşi de soare şi de tutun,

să construiască un sat. Un sat de fildeş şi marmură,

cu râuri de-absint şi dale de-azbest.

Mult nu le-a luat şi nici nu au stat mult acolo.

Pântecul gol, putred şi gras al celui mai bătrân dintre ei

cerea izbăvire. Nici o mână de atunci nu l-a atins

şi nu-l mai atinge. Plânsetul surd al celui mai bătrân dintre ei

îmi aminteşte de satul acela de-azbest

şi de oamenii lui cu piepturi crăpate

din care duhori potrivnice izbucnesc.

Au venit deodată, trei oameni,

goi ca o ploaie, şi-au zis că vor face-o biserică.

Îmi recunosc carnea fărămiţată.

Fărămiţată pentru că înainte vreme de asta ea s-a uscat,

s-a uscat bine şi de abia aştepta să se destrame,

ceea ce s-a şi întâmplat odată cu venirea primului vânt

când carnea mea moale şi fragedă de odinioară

mi s-a scurs ca un scrum de pe oase

împrăştiindu-se pe jos şi prin aer,

lăsându-mă cu oasele goale goluţe

care începuseră şi ele a se usca.

Dar oasele mele goale goluţe le-am legat cu cârpe

şi am început să umblu prin lume,

târându-mi os după os

pentru a-mi recunoaşte carnea fărâmiţată

împrăştiată prin ierburi

şi pe spatele chitinos al insectelor,

pentru a o vedea aşa cum e ea de fapt

şi asta, înainte să mi se usuce şi oasele de tot

aşa cum e de aşteptat.

Bocet

Şi atunci lumea se împărţi în două:

erau iernile lor, acelea,

cu scâncetele duioase, de somn,

erau amintirile noastre, cu foşnete de flaşnetă şi tamburin.

Viaţa e nouă când stai şi aştepţi, e nouă-nouă, cu adevărat,

şi stai şi aştepţi, şi crezi că ţi se cuvine ceva,

şi chiar, într-o zi viaţa e cum nu se poate mai nouă

şi plină.

Şi nu despre amintiri vorbesc eu aici,

ci despre ceea ce ar putea să li se întâmple lor.

Căci amintirile sunt ca iarba uscată,

numai ce le ostoieşti la foc domol şi dispar.

Ele nu sunt ca viaţa, ci ca rugul de cremene

care nu arde oricât ai vrea,

ca lumina roşie de pe zidul kremlinului noaptea

care e când aci, când acolo,

ca demonii ierbii, ca demonii ierbii uscate,

care şi ei, când îşi pun capul în palme

li se pare că dorm, şi numai iluzia,

săraca de ea, le mai dă uneori

simţul realităţii.

şi iată: încerci să îţi aminteşti

lumea se termină,

te scuturi, te scuturi

şi încerci să vorbeşti.

Jelanie

Sunt puternic, puternic şi tânăr,

am crescut într-un sat cu zăpadă,

cu păduri întoarse de-a valma,

ce ajungeau până în prag,

am crescut singur şi gol,

cu o livadă, o puşcă de lemn şi un bunic

alb cum sunt zorii lăptoşi

care intrau dimineaţă de dimineaţă pe uşa deschisă

până la mine în pat.

Sunt tânăr, tânăr şi laş,

şi asta pentru că am crescut

ascuns, sălbăticit, pentru că acolo

până la şcoală mergeam prin pădure,

iar la întoarcere mirosul de fiară,

de zăpadă topită sub blana mare şi caldă a fiarei

mi se lipea de nări ca un alt simţ,

care mă făcea să mă mişc mult mai repede

şi mai sigur pe mine

şi fiecare crenguţă ruptă, fiecare zbor de liliac

erau atât de aproape

încât aş fi putut muşca din ele,

să muşc,

să muşc cu putere înainte să urlu.

Erau atât de aproape şi vii fiecare respiraţie

a fiinţelor mici şi a fiarei

încât le purtam cu mine dincolo de uşa de lemn a casei,

de barda ascuţită a bunicului,

de mângâierile reci ale bunicii,

până în somn, până în măduva visului care mă cuprindea

ca o rădăcină uriaşă de frasin ce-ascunde un foşnet de şerpi.

Sunt tânăr, puternic şi tânăr,

şi asta doar pentru că am văzut sângele la timpul lui,

scurgându-se cu grijă-n pământ,

doar pentru că am văzut mâinile bărbatului puternic şi îndurerat

fără vlagă, la vremea lor, doar pentru că

nimic nu s-a pierdut atunci de pomană,

ci în locul acela a crescut la început un copac,

apoi s-a lăsat o mireasmă

şi-n jur un puternic zgomot începea să se-audă

direct din plămâni

şi se împrăştia ca o ceaţă

în inima lucrurilor,

în iarbă, în pădure, în insecte şi flori

în lumea aceea verde verde şi luminoasă

cuprinsă de iarnă şi dor.

Bocet

Lui Adi Bomei

Eram eu şi cu Adi, şi ne căzneam să trecem prin apa aceea,

era noapte îndeajuns

pentru doi tineri

băuserăm chiar prea mult,

aproape un litru de ţuică

şi-acum ne căzneam care să intre în apă.

Apa nu era nicidecum caldă,

era toamnă târzie şi la noi dăduse deja prima zăpadă,

eu şi cu Adi eram în blugi şi tricouri şi stăteam la marginea apei

şi mai mult o auzeam decât o vedeam, din cauza nopţii,

şi după ce ne-am povârnit până acolo

şi eram deja plini de nămol, stăteam aşa si ne uitam unul la altul

şi ne făceam curaj, doar nu era mult.

Eu şi cu Adi, noi, care stăteam cu oile târziu şi vorbeam despre fete

şi bătăuşi, noi, care iarna ne duceam pe deal şi ne dădeam cu sania

pe povârnişuri, printre copaci,

stăteam şi ne gândeam care să intre primul în apă.

El era un tânăr frumos, arcuit, cu muşchi bine conturaţi şi bronzat,

eu eram mai masiv, fără formele lui, dar eram mai puternic,

şi mai exaltat.

Noi umblaserăm nopţi întregi împreună, din casă în casă,

la peţit şi băut, la bătăi, sau uneori

numai de dragul de-a ne plimba noaptea prin întuneric şi iarnă

sau prin pădure, să simţim strângerea aceea puternică din spinare

care ne făcea să avem ce povesti a doua zi.

Şi acum, stăteam unul lângă altul, apa era rece, ştiam,

şi colţuri de gheaţă se puteau ghici prin întuneric.

Am pus primul picior şi apa a urcat până la coapsă

şi el a venit după mine

şi am trecut şi-am urcat,

în faţă era noaptea şi câteva luminiţe

şi noi eram tot mai înfriguraţi,

dar nu mai era mult,

eram deja aproape,

şi-apoi, noi niciodată n-am avut nimic de pierdut.

Jelanie

in memoriam Anca Sasu

Jeleşte, îmi spune ea, şi eu am jelit.

Ea merge pe drumul de piatră alb şi sărăcăcios.

Eu merg puţin mai înaintea ei, cu doi paşi.

În jur e câmpie, câmpie uscată şi soarele sus pe cer.

Picioarele le târşim, pietrele se aud la fiece pas.

Jeleşte, jeleşte, şi braţele i s-au lungit către cer ca nişte oase.

Eu merg pe drumul de piatră crăpat şi fărâmicios.

Ea îşi târăşte picioarele la doi paşi în urma mea.

Afară-i un soare puternic ce ne usucă.

În jur, câmpia ce pare a nu se mai termina.

Jeleşte, şi pântecul i s-a umflat pentru jelanie ca pânza unei corăbii.

Ea merge pe drumul de piatră, zgrunţuros şi arid.

Eu sunt aproape, la doi paşi în faţă.

Soarele trece prin haine şi piele şi ne topeşte.

În jur e numai câmpia şi ştim că nu se va termina.