Teodor Dună
(Tâncăbeşti, Rumanía, 1981)
Se licenció en la Facultad de Letras de Bucarest. Ha publicado, hasta la fecha, tres volúmenes de poesía: trenul de treieşunufebruarie [eltrendeltreintaiunodefebrero, 2002] galardonado con el prestigioso Premio Nacional de Poesía Mihai Eminescu Opera Prima, catafazii [catafasias, 2005] —ambos en la editorial Vinea— y, en 2010, de-a viul [jugando al vivo], en la editorial Cartea Românească. Colabora con múltiples revistas literarias y ha tenido más de 30 lecturas públicas tanto en Rumanía como en el extranjero. En 2010 recibió una beca de varios meses en la Akademie Schloss Solitude de Alemania. Está considerado como uno de los referentes y visionarios de su generación, junto a otros poetas como Claudiu Komartin, Dan Coman, Ruxandra Novac o Marin Marin Mălaicu-Hondrari.
Traducción y nota: Elena Borrás García
el ruido de la carne
ahora, cuando el ruido de la hierba cubre el ruido de la carne,
con el cuerpo envuelto en cianuro, cada vez más vivo
me resulto. hasta la piel de vivo me resulto.
claramente veo, pese a todo veo: la mañana comienza a errar
harta, tullida.
su luz cuelga del cuerpo, lo muestra —
y no es suficiente.
como un millar de seres escapados, la carne rueda
de mí
cada vez más, más pesada, más sofocante,
bajo los pies, en montones se asienta.
la ves — y no es suficiente.
y cada vez más, el ruido de la hierba cubre
el ruido de la carne
pendo de mí, con los márgenes entrelazados.
han quedado tan solo unos cuantos.
y apenas entonces siento cuánto granito
emana este sol de oro y cuánto granito en mí.
todavía lleno me siento. mas solo un amasijo de márgenes,
todavía vivo me resulto, hasta la piel de vivo me resulto —
y no es suficiente.
claramente veo, pese a todo veo: la mañana erra harta,
tullida.
su luz pende del cuerpo. lo vuelca.
y cuánto granito emana este sol de oro
y cuánto granito por todas partes.
y cuando el ruido de la hierba cubre el ruido de la carne
y entero lo cubre, a mis restos voy.
me engullo, me engullo, no me sacio —
y no es suficiente.
zgomotul cărnii
acum, când zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii,
cu trupul învelit în cianuri, tot mai viu
îmi sunt. până la piele de viu îmi sunt.
văd limpede, văd oricum: dimineaţa începe să umble
sătulă, oloagă.
lumina ei atârnă de trup, îl arată —
şi nu e îndeajuns.
ca o mie de vietăţi scăpate, carnea se rostogoleşte
din mine,
tot mai multă, mai grea, mai înăbuşitoare.
sub tălpi, în mormane se aşază.
o vezi — şi nu e îndeajuns.
şi tot mai mult, zgomotul ierbii acoperă
zgomotul cărnii.
atârn de mine, cu marginile vârâte una în alta.
doar câteva au mai rămas.
şi abia atunci simt cât granit
emană acest soare de aur şi cât granit în mine.
tot plin mă simt. deşi doar o adunătură de margini,
tot viu îmi sunt, până la piele de viu îmi sunt —
şi nu e îndeajuns.
văd limpede, văd oricum: dimineaţa umblă sătulă,
oloagă.
lumina ei atârnă de trup, îl răstoarnă.
şi cât granit emană acest soare de aur
şi cât granit peste tot.
şi când zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii
şi pe de-a-ntregul îl acoperă, la rămăşiţele mele merg.
mă înfrupt, mă înfrupt, nu mă satur —
şi nu e îndeajuns.
así como en los mares
así como en los mares crepita la sal, tu corazón.
me tomas en brazos, me dices que somos igual de fríos,
supone que el frío es para los dos
casi nos tocamos, me muestras tus heridas, has cuidado
tanto de ellas, las has vuelto mansas, hermosas,
parecen animales de casa — y nos miramos como por cristales
diseminados
reposas tus heridas junto a mí
y reposados traemos en nosotros banquetes enteros
esta noche está desde hace demasiado tiempo, me dices.
y tus manos como si me tendieras puños de pájaros
heladas — me ruegas que te cubra de vid silvestre
no puedo, te digo,
te muestro cuán desamparados estamos y cuánto reposo.
casi te tomo en brazos,
casi me guarezco de tus heridas
y nos miramos el uno al otro, cómo no, por cristales
diseminados. no decimos nada.
y así como en los mares crepita la sal, tu corazón.
aşa cum în mări
aşa cum în mări foşneşte sarea, inima ta.
mă iei în braţe, îmi spui că suntem la fel de reci,
înseamnă că frigul e pentru amândoi.
aproape ne atingem, îmi arăţi rănile tale, ai avut atâta
grijă de ele, le-ai făcut cuminţi, frumoase,
par animale de casă — şi ne privim ca prin cristale
răsturnate.
îţi odihneşti rănile lângă mine
şi odihniţi ducem cu noi ospeţe întregi.
noaptea asta e de prea multă vreme, îmi spui.
şi mâinile tale de parcă mi-ar întinde pumni de păsări
îngheţate — mă rogi să te acopăr cu viţă sălbatică,
nu pot, îţi spun,
îţi arăt cât suntem de rămaşi şi câtă odihnă.
aproape te iau în braţe,
aproape mă feresc de rănile tale
şi ne uităm unul la altul, cum altfel, ca prin cristale
răsturnate. nu zicem nimic.
şi aşa cum în mări foşneşte sarea, inima ta.
flotando
somos desde ahora dos fosas,
amor mío, te has ataviado
con un vestido de noche y te llevo sobre
extensiones de rosas. tú solo quieres flotar.
con esta tranquilidad te vuelves más hermosa que nunca.
te digo bienvenida seas entre las flores de mayo.
y mira, también con esta tranquilidad nos besamos
directamente en la carne viva.
mas largamente preparado y solo para nosotros este
amor
solo nosotros flotamos sobre extensiones de rosas.
solo unas están podridas. las otras solo son silvestres
y bajo nuestro abrazo las manos se nos vuelven blandas
quebradizas. con cada roce los dedos se nos borran
poco a poco.
es bueno que sepas que ya no regresaremos.
es solo un descanso entre lluvias, amor mío,
desde ahora somos solo dos fosas.
solo vaga en mí y me abriré
bajo tus pasos.
estaremos semidesnudos, en semipenumbra
y yo, a tu margen, te hablaré
y en la tranquilidad de nuestras manos
un amor de muerto para su muerte.
plutirea
suntem de-acum două gropi,
dragostea mea, te-ai îmbrăcat
într-o rochie de seară şi te port peste
întinderile de trandafiri. tu vrei doar să pluteşti.
de la liniştea asta te faci mai frumoasă ca oricând.
îţi spun bine ai venit printre florile de mai.
şi, iată, tot de la liniştea asta ne sărutăm
direct pe carnea vie.
dar pregătită îndelung şi numai pentru noi această
dragoste.
doar noi plutim peste întinderile de trandafiri.
doar unii sunt putreziţi. ceilalţi sunt doar sălbatici
şi sub îmbrăţişarea noastră mâinile ne devin moi
sfărâmicioase. cu fiecare atingere degetele ni se şterg
încetul cu încetul.
e bine să ştii că nu ne vom mai întoarce.
e doar o odihnă între ploi, dragostea mea,
de-acum suntem doar două gropi.
doar păşeşte pe mine şi-am să mă deschid
sub tălpile tale.
vom fi pe jumătate goi, pe jumătate în întuneric,
iar eu, la marginea ta, îţi voi vorbi
şi în liniştea mâinilor noastre
o dragoste de mort pentru moarta sa.
el vestido de sal
tu cuerpo está cubierto de una fina
tela de sal.
un vestido de primavera con que despiertas a los abedules
sin asustarlos. los caballos azules ya no volverán a las aguas
azules. pastan apaciblemente junto a la laguna.
nadie de allí los ahuyenta.
la luz de la nieve llena lechos blancos, amplios,
desde hace mucho no vagas.
sólo te meces como las flores de mayo.
te quedas un rato en el centro del cuarto.
la luz se adelanta hasta ti. al encontrarte se para.
miro largamente la parte soleada de tu cuerpo.
rochia de sare
trupul tău e acoperit de o pânză
subţire de sare.
o rochie de primăvară în care trezeşti mestecenii
fără să-i sperii. caii albaştri nu se mai întorc în apele
albastre. pasc liniştiţi lângă iaz.
nu-i goneşte nimeni de acolo.
lumina zăpezii umple paturile albe, încăpătoare.
nu mai umbli de mult.
te legeni doar precum florile de mai.
rămâi puţin în mijlocul camerei.
lumina înaintează până la tine. întâlnindu-te se opreşte.
privesc îndelung partea însorită a trupului tău.
http://www.elcoloquiodelosperros.net/numero30/esp30du.html
No hay comentarios:
Publicar un comentario