Leonard Tuchilatu
(Moldavia, 1951-1975)
He aquí dos poemas de un poeta caro para ti, sin duda. Hermano de de la poeta Leonida Lari y esposo de la también poeta Marcela Benea, Leonard Tuchilatu goza de prestigio entre las generaciones más jóvenes tanto por su valor literario como por su pronta muerte a los venticuatro años. Nacido en Basarabia –hoy República Moldava- en el seno de una familia de intelectuales, estudió en el Instituto de Literatura ‘Maxim Gorki’ de Moscú (1973-1975). Interesado por los filósofos de la Antigüedad y por la poesía lírica contemporánea, sobre todo, por los expresionistas (Trakl, Heym…) y sufrió la profunda influencia de Rainer Maria Rilke y Lucian Blaga. Una grave enfermedad renal y un trasplante fallido le llevaron a la muerte sin haber publicado todavía.
Su obra literaria póstuma:
Sol, prefacio de George Meniuc, Chişinău, 1977; Fata Morgana, prefacio de Gheorghe Vodă, Chişinău, 1989; Sol. Fata Morgana, prefaţă de Andrei Langa, George Meniuc, Alexandru Cosmescu, Chişinău-Bucureşti, 1996; Rapsodie, 2001; 101 poeme, Editura Biodava, Bucureşti, 2011…
Două poeme de Leonard Tuchilatu (trad. por Pere Bessó)
poema
Ocultad las paredes desnudas
de blancura que hacen dolerse los ojos
Ocultaos con ellas
allí
donde las aguas callan durmiendo,
donde el Ave Phoenix
quema las alas
y los niños se dejan la frente en los brazos
del cielo.
Ocultaos, vosotros
que gritáis,
maniquís con flores
en los puños y la sonrisa
suave, con peluca llena
de polvo.
Ocultaos, vosotros
que sois la vergüenza
del otoño.
poezie
Ascundeţi zidurile goale
de albeaţa ce face ochii să doară
Ascundeţi-vă cu ele
acolo,
unde apele tac dormind,
unde Pasărea Phoenix
îşi arde aripile
şi copiii îşi lasă fruntea pe braţele
cerului.
Ascundeţi-vă, voi,
ce strigaţi,
manechine cu flori
în pumni şi zâmbetul
blând, cu peruca plina
de colb.
Ascundeţi-vă, voi,
ce sunteţi o ruşine
a toamnei
poema
Amagueu les parets nues
de blancor que fan doler-se els ulls
Amagueu-vos amb elles
allà,
on les aigües callen dormint,
on l’Au Phoenix
crema les seues les ales
i els infants es deixen el front als braços
del cel.
Amagueu-vos, vosaltres
que crideu,
maniquins amb flors
als punys i el somriure
suau, amb perruca plena
de pols.
Amagueu-vos, vosaltres
que sou la vergonya
de la tardor
*
Arte
En esta simplicidad de las alegrías
quién de verdad te dispone
Delicado parece
en el temblor de una vela
a medio quemar
y escribo de la luz, de la alegría de la hora.
El Sordo Gemido aún miente tan descaradamente...
Y me inclino lentamente a recoger
los granos de unas amarguras de verdad.
Arta
În simplitatea asta a bucuriilor
oare cine te orânduieşte
Plapând par
în tremurul unei lumânări
pe jumătate arse
şi scriu despre lumina, despre bucuriile orei.
Geamătul Surd însa minte atât de neruşinat...
Şi mă aplec încet, încet, să culeg
grăunţele unor amărăciuni adevărate.
Art
En aquesta simplicitat de les alegries
qui de veritat et disposa
Delicat sembla
en el tremolor d’una espelma
mig cremada
i escric de la llum, de l’alegria de l’hora.
El Sord Gemec encara ment tan desvergonyidament...
I m’incline a poc a poc a recollir
els grans d’uns amargors vertaders.
Andrei LANGA. Blog personal
(vezi blog-ul literar bilingv româno-spaniol OAZA DE CUVINTE (www.oazadecuvinte.com))
(vezi blog-ul literar bilingv româno-spaniol OAZA DE CUVINTE (www.oazadecuvinte.com))
ORE TÂRZII
De câte ori
m-am întâlnit cu tine, cuvânt,
de atâtea ori
am rămas atât de singur,
că-mi simţeam sufletul
cum curge din mine.
De atâtea ori am strigat
până mi-am pierdut cumpătul,
ca să ajungă lumină
şi la căpătâiul celui din urmă
muribund.
LUNA LUI FAUR
Un cor,
Rege al miezului nopţii,
Răsună strident, neliniştit.
Un cor fără lauri şi formă,
Un cor al mâţelor singure.
Mai multe voci soprano,
Câţiva tenori
Împrăştiau neliniştea nopţii.
În minţile noastre
Un cor atât de frumos
Ne însoţea
Spre uşile sparte ale vieţii.
***
Obositule călător,
poposit pe un şes cu iarbă,
în mireasmă de maci se sting libelule –
joc de umbre,
crispate de soare,
stâlpi de lumină curg peste noi.
Eşti cuprins de o febră lăuntrică,
ţi se topesc măruntaiele
şi o muzică dumnezeiască
se oglindeşte în apa lacului tău.
Pe mine mă stinge dorul ierburilor,
foşnetul chemător,
mă ard crengile uscate ale copacilor,
noduros mi se face sufletul,
că nu mai pot strânge la piept
florile mâinilor tale.
DURERE
Mă găseşti şi aici,
învelindu-mă cum ştii numai tu,
cum numai tu o poţi face.
Mă găseşti şi aici,
mut, cunoscându-te de departe.
Cine te-a urât oare mai mult,
cine te-a căutat pentru joacă
pentru a face bravură
şi nu numai,
şi nu numai...
Tu lasă-te în urmă râzând,
cum rareori ne lăsai,
şi nu mai fi
regină a grădinilor negre.
APROAPE PASTORALĂ
Mândri copaci adorm în lumină.
Păşesc încet pe o nouă constelaţie
a somnului.
La uşa mea bat, lăsându-mă de o parte
În somn lin. Hai, nani,
Cânt pentru mine,
Să mă adorm.
Hai, nani.
Cânt pentru mine –
Nefericită eşti, mamă bătrână,
Cine ar putea să umple golul din noi –
Punte peste râu cât un vârf de ac.
Hai, nani.
***
Mâna ce mi-a ţinut în încleştare lentă,
de fier, orele, se destramă, se risipeşte.
Se apropie soarele.
Ce curat au vorbit azi genele tale!..
O, deznădejde a unei nopţi
ce arde în lumina zilei.
Pe stânca de la marginea lumii
a rămas mâna cea albastră,
ce încă împleteşte-n cunună
razele unui soare necunoscut...
Şi tu, parabolă a neantului.
N.B. întregul material mi-a fost pus la dispoziţie de poeta Marcela Benea, căreia îi mulţumesc şi pe această cale - pentru că face eforturi permanente de a păstra vie şi arzătoare memoria lui Leonard Tuchilatu.
No hay comentarios:
Publicar un comentario