Maria Augustina Hâncu
Nació en Moldavia el 9 de agosto de 1981. Estudió en la Universidad de Provence de Francia, en la Universidad de Derecho de Barcelona y en el Instituto de Estudios Políticos y Relaciones Internacionales de Chisinau, Moldavia.
Sus poemas y textos han sido publicados en Moldavia, Rumania, Francia, Bélgica, Panamá. Ha traducido al francés poetas y novelistas rumanos, al español la Antología de poesía rumana de Moldavia.
Ensayista y guionista, es miembro de la Unión de los Escritores de Moldavia y de la Sociedad de los Artistas, Compositores y Editores de Música de Francia.
Entre sus obras se encuentran: En la sombra del destino, 1998; Grito de luz, 1999; La caída en la estrella, 2003; Las lágrimas rojas, 2009 y la Corona de la ceniza, 2012. Por su libro de poemas y ensayos Las lágrimas rojas y su guión Extranjero en su casa, obtuvo el Premio Nacional de Moldavia para la Juventud en literatura en 2010.
FRÁGIL
No me preguntes dónde buscar la luz para elevarme,
los océanos vienen a renovar sus fuentes en mi alma
y una gota de agua puede ahogarme.
Quieres que sea fuerte pero las peñas más grandes caen primero
el cristal más fino corta mejor.
LITURGIA DOMINICAL
años largos,
adolescente en exilio,
cuando mi oído convertía
el mundo en silencios afilados
y casi no había sacado ninguna palabra
en los primeros años de exilio,
venía al amanecer al borde del Mediterráneo,
con el corazón lleno de trozos de vidrio
el mar, mi primera liturgia dominical
el mar, altar. Me inclinaba con piedad,
me quitaba los zapatos y la ropa
y me echaba al agua de las Calanques.
No existía ningún riesgo. El domingo al amanecer
No había salvamares para gritarme
No sobrepasaba la línea de seguridad
Cuando planeaba kilómetros y kilómetros en el túnel,
Más allá del acceso permitido, kilómetros y kilómetros
ningún riesgo. Sacudiendo los trozos
en el agua nadie se cortaría al tocarlos,
en el agua todo llega a ser caricia,
las ilusiones, las armas
años largos la comida de mi casa en exilio
fue la carne del Mediterráneo
cuando las cartas de mi madre no llegaban
al destinatario
y no existía otra posibilidad de comunicar
ningún riesgo. En el agua no se ven las lágrimas
tampoco la sangre surgiendo desde heridas abiertas,
en el agua todo se hace un todo entero
las cicatrices las corrientes marinas
kilómetros y kilómetros en el túnel caliente
detrás de mí trozos de vidrio flotaban
sobre el agua del Mediterráneo
años largos
25° FESTIVAL INTERNACIONAL DE POESIA DE MEDELLÍN
http://www.festivaldepoesiademedellin.org/es/
Un spațiu de zbor în trecut
celor deportați în Gulaguri
Când am văzut prima dată marea, mii de oameni pe apă
mă ţinteau în ochi, copil, aceasta mi s-a-ntâmplat.
Azi doar trăsăturile de pe chipuri sunt altele,
în rest nimic nu s-a schimbat.
Cu timpul tot mai greu cernem ochii de ceaţă,
chipurile de oameni se-nvăluie-n fum sferic.
Trec mereu sub apă printre aburi şi gheaţă
ca să ajustez imaginile mai simetric.
Drumuri de sare, lacrimi hrănindu-se cu alge,
degete răsfirând peşti şi lumină,
răni sângerii fâlfâind săţios prin catarge,
biodiversitate marină.
Cu timpul apa rămâne singurul spaţiu
unde pot zbura îndărăt ca pasărea colibri
ca să țin împreunate clipele de valuri-
cei plecaţi o dată nu mai pot reveni liberi.
Cei plecaţi o dată nu mai revin la fel,
se-ntorc în bucăţi sau nu se întorc nicicând.
Rămân spaţii albe și hărţi trasate rebel-
şi deportaţii credeau că se vor întoarce curând...
Memoria-i coroană-nşirată cu nuferi pe ape,
florile nu se ofilesc lângă maluri.
Când uitarea aruncă cercuri de lanţuri pe-aproape-
stropii memoriei sar răpăind între valuri.
Caut bunicii care n-au revenit, pe ape privesc.
Generaţii mai cercetează fotografii şi cărţi îndeaproape.
Nimic nu s-a schimbat, mii de oameni ochii-mi ţintesc,
sângele meu desenează hărţi albe pe ape.
Scrânciob pe mare
Prolog
Am auzit de la mii de kilometri foşnind un copac
mi-am făcut în grabă valiza
şi-am venit la copacul din apă
văzui un scrânciob pe mare
cu piciorul stâng îndoit de cel drept sprijinindu-mi barba
stau ca gânditorul lui Brâncuşi
pe scrânciobul legat de coloana infinitului
încleiată de el ca un melc după ploaie de peretele umed
atârn sus şi freamăt în ritmul valurilor abrupte
vocile celor care au trecut pe-aici cu tot cu trup
vocile celor care au plecat şi nu s-au mai întors
atârn sus şi plâng c-a infinitului coloană nu mai sfârşeşte
iar iubirea este limitată
inima mea cristal milenar pe apa Mediteranei
Dedublare
Sunt născută pe un pământ
cu centrul în miezul periferiei
de când a fost tăiat în două
aisberg răzleţ pe Marea Neagră
unde libertatea a fost scoasă la licitaţie
dreptul la cuvânt dat pe credit în sticluţe
iar stăpânii sticluţelor în lipsă de stropi
gândeau în locul nostru
cu cât trăgeam aer să-mi umplu suficient plămânii
cuvintele ca solzii s-au prins de trup astfel
la diferite etape ale vieţii ca să respir normal
am crescut cu mai multe limbi materne
născută pe un pământ cu aburi de frică
unde cuvintele rostite sunt
furuncule crescute în genunchi
ca să putem merge târându-ne
unde o rândunică aduce primăvara
tăcerea prelungeşte zilele
picăturile ploii adaugă apa potabilă
cuvintele „vise”şi „vize” sunt păsări identice
unde bărbaţi merg cu umerii legănaţi
de povara istoriei şi lipsa ei
iar femei ce gândesc interesează când nu sunt singure
fiindcă nu stârnesc întrebări
unde presiunile creează echilibrul
iar societatea pentru a rezista
caută să te creeze după chipul şi asemănarea ei
şi-atunci singura presiune pe care am acceptat să învăţ
e presiunea apei
Rece-i carnea revelaţiei
L-am zărit prima dată
de la zeci de metri depărtare
printre sutele de priviri studenţeşti
încurcată îmi grăbeam pasul fugeam
veneau din urmă ochii de foc
firile de nisip pe plaja mediterană
piroane în tălpi printre sandale
şi nu puteam să mă uit înapoi
de flăcările ce-mi luau spatele picioarele
paşi alături ochii necunoscuţi
îmi rodeau până la sânge pielea
degetele-mi roşii căutau ceva în geantă
i-am întins o carte cum i-aş fi întins tigrului
scăpat din cuşcă o bucată de carne
să nu se ia după mine
Elogiul fugii lui Henri Laborit
îmi răspunse cu o scotocire în geantă
privirea mi s-a prelins pe tăişul unei cărţi
am intrat în apă să-mi regăsesc echilibrul
m-a sprijinit de braţe să nu cad
după ce-mi întinse din geanta lui
Elogiul fugii lui Henri Laborit
Lacrimile căzute în Mediterană sunt umbre vii
Mării Mediterane îi datorez dreptul la memorie
din timpurile când îmi începeam ziua
după pasajul citit în Biblie la întâmplare
marea mi-a scuturat praful peste care
se aşezase amintirea strămoşilor mei
ultimele zeci de decenii
apei îi datorez dreptul la viaţă legată de ea
până la venirea pe lume încă din burta mamei
Marea Neagră şi Marea Mediterană şi-au dat mâna
ca să vin
Pe malul mării am învăţat să tac
sarea cuvintelor aburii stărilor sufleteşti
de mă dor valurile când scot o vorbă
tulburând o rânduială a lucrurilor
am rădacini comune cu marea
lacrimile căzute ani în şir în apa Mediteranei
Umbrele încrustate înfăşoară vertical
În fiecare clipă trebuie să fac faţă provocării
parcele nefuncţionale pe corp să le trec cu vederea
pete albe care apar la suprafaţă umbre definitiv încrustate
membrii familiei dispăruţi fără urmă generaţii în urmă
cum s-ar fi mişcat mâinile mele acum
dacă s-ar fi întors din siberii unchiul Iacob
cum ar reflecta ochii mei cerul
dacă mătuşii Marta nu i-ar fi murit copiii
la polul nord toţi unul după altul
umbrele îmi încolăcesc fiinţa se aşează
vertical în faţă la prânz în parc peste tot
privesc în ochi fac semne cu mâna
îşi cer insistent dreptul la viaţă
nu vei avea linişte nicăieri îmi spune îngerul
scapă de ele viaţa-i apă curgătoare
totu-i pânză albă întinsă peste lume
intră-n apă scapă de ele
Nu eşti în toate minţile de ce dai atenţie umbrelor gândeşte-te
la lucruri serioase fii în rând cu lumea reuşita-i coloana societăţii
dar din 1940 altfel a fost croită lumea şi societăţile
şi de atunci trăiesc cu aşchii de sticlă sub inimă unii pot alţii nu
eu tac fiindcă roua e un nou punct de plecare
iar stâncile milenare ale Orheiului Vechi
adăpostesc umbre încrustate ce-şi vestesc
revenirile generaţii înainte
bunicul Matei a supravieţuit fiindcă la plecare
şi-a luat un pumn de ţărână de sub prag
mângâia pământul de-acasă la polul nord în fiecare clipă
într-un colţ al buzunarelor pantalonilor uzaţi
ca pe nişte fire electrificate care-l ţineau conectat la viaţă
Nu pot respira integral petele albe zăngănesc pe corp
sunt ruptă fir cu fir dinăuntru cum rupt mi-a fost pământul
intru-n apă umbrele-rizomi în spate întind larg aripile peste lume
se-aştern pânze albe ciuruite de gloanţe kalaşnikov
Crescând din muchia mării
Învăţ mereu să îmblânzesc marea
cum aş învăţa toanele unui cal nărăvaş
singura cale de supravieţuire
punctul meu de echilibru
fiindcă în fiecare clipă lunec altundeva
abrupt şi iremediabil ca o săgeată de foc
şi nimic nu mă poate opri
şi nimeni nu-mi poate întinde o mână de ajutor
mă pomenesc pe marginea unui hău
cerând cu disperare un semn
cu picioarele lunecându-mi mereu înainte
pe o argilă lucioasă
scriu ca să nu strig disperat după ajutor
şi să nu mă audă nimeni cerând ajutor
ca să-mi opresc tremurul mâinilor
care se zbat la orice mişcare a vieţii
ca un animal rănit înainte de a-şi da ultima suflare
ca să fii cu mine trebuie să-ţi asumi
fulgerele stările culorile
salturile mele de umor altele în fiecare clipă
rădăcinile de uscat şi scoicele mele de apă
ridurile tatei când copacii îşi pierd mai devreme frunzişul
şi lacrimile bunicii că nu a mai mers la şcoală
când au sosit sovieticii singura ei rezistenţă
nu tot ce vezi e umbra faptului împlinit
mi-a trebuit ani să înţeleg că în realitate zâmbetul e baraj
pentru a ţine încuiată uşa de la intrare
că lipsa lui însemna să spui ceva despre tine
când credeam naiv că zâmbetul e generozitate
că tăcerea-i scheletul valorii
iar braţele de flori sunt capcane deschise
că adevărata poezie nu se scrie în palate
iar unde şchiopătează justiţia
preoţii sunt în topurile oamenilor de afaceri
că libertatea-i discreţie iar unde-i sclavie
oropsiţii tac în timp ce avuţii strigă că n-au nimic...
punctul meu de echilibru marea
nu mi-a dat nici un răspuns mi-a adâncit întrebările
dar iubirea începe acolo unde încep îndoielile
Limitele nu-mi vor atinge niciodată tălpile
Limitele fixate în carne lăstăresc fisuri
aruncă difuz sângele în corp pentru oxigenare
trecem noi şi peste asta spune încrezut bunica
au fost vremuri mai grele şi-mi pune-n faţă alfabetul latin
limitele fixate în carne au cele mai zimţate tăişuri
lucrurile stabile puse în rând revoltă
aşa cum dezgustă moralitatea onctuoasă etalată
în creaţiile autorilor provinciali pentru greutate
copilul ăsta nu prinde literele chirlice faceţi ceva
ce viitor fără limba principală de comunicare
pe-atunci nu ştiam de cuvintele interzise din casa bunicilor
nici că unchiul Lazăr a trecut Prutul în ’90
revenit în sat după 50 de ani s-a stins
cu mâna pe inimă câţiva paşi înainte
de-a ajunge la mormântul părinţilor
iubesc marea pentru că limitele apei
nu-mi vor atinge niciodată tălpile
şi voi putea să-mi împlânt trupul în infinit
şi voi învăţa să revărs litere şi voi învăţa să merg
iubesc marea pentru că te obligă s-o vezi
privind înainte lăsând totul în urmă
lucrurile despre noi stau înşirate
în spatele nostru regretele eternul reînceput
limitele destramă imperii infinitul renaşte ruini
iau forma mării ca oasele în clipă
ţin în mâini urmele milioanelor de călători
lucind pe apă pulsul zilelor miilor de ani
zvâcnindu-mi la încheieturi urmele miilor de navire
trecute secole pe-aici ducând libertatea cu ele
pot zbura nelimitat pot merge fără oprire
http://maria-augustina-hancu.blogspot.com.es/search/label/Poezii%202014
No hay comentarios:
Publicar un comentario