Liviu Ioan Stoiciu
Nació el 19 de febrero de 1950, en el pueblo Dumbrava Roșie, județul Neamț, Rumanía. Es poeta, novelista y escritor rumano.
Los volúmenes de poesía publicados
La fanion (Editura Albatros, 1980 ) – Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor
Inima de raze (Albatros, 1982 )
Când memoria va reveni (Editura Cartea Românească, 1985 )
O lume paralelă (Cartea Românească. 1989 )
Poeme aristocrate (Editura Pontica, 1991 ) – Premiul de poezie al Uniunii Scriitorilor;
Singurătatea colectivă (Editura Eminescu, 1996 ) – Premiul "Mihai Eminescu" al Academiei României, Premiul de poezie al Asociației Scriitorilor Profesioniști din România (ASPRO), Premiul "Poesis" ("Cea mai bună carte a anului 1996 "), Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova
Ruinele Poemului (Editura Pontica, 1997 ) – Marele Premiu al ASPRO, Marele Premiu al Festivalului Internațional de Poezie (Ediția I, Oradea), Premiul pentru poezie pe anul 1997 – Superlativele Revistei "Cuvântul"
Post-ospicii (Editura Axa, Seria "La Steaua - Poeți optzeciști", 1997 ) – Premiul Asociației Scriitorilor din București
Poemul animal (Crepuscular) (Editura Călăuza, 2000 )
La plecare (Editura Vinea, 2003 )
Cantonul 248 (antologie, Editura Vinea, 2005 ) [1]
Craterul Platon (Editura Vinea, 2008)
Pe prag (Cartea Românească, 2010) [2] [3]
Prezent în antologii precum Antologia poeziei generatiei '80 (coord. Alexandru Musina, Ed. Vlasie, 1993); Streiflicht, Eine Auswahl zeitgenössischer rumänischer Lyrik , ins Deutsche übertragen von Christian W. Schenk , Dionysos Verlag, Kastellaun, 1994; Băutorii de absint (antologie de grup, în care apare alături de Traian T. Coșovei, Nichita Danilov, Ion Mureșan și Ioan Es. Pop, Ed. Paralela 45, 2007); Cele mai frumoase poezii ale anului (coord. Alexandru Petria, Ed. Adenium, 2014).
Novela
Femeia ascunsă , 1997
Grijania , 1999
Undeva, la Sud-Est (Într-unu-s doi) , 2001
Romanul-basm (Trup și Suflet) , 2002
Revistas
Jurnalul unui martor ( 13 - 15 iunie 1990 , Piața Universității, București) , Editura Humanitas, 1992
Jurnal stoic din anul Revoluției, urmat de Contrajurnal , Editura Paralela 45, 2002
Teatro
Teatrul uitat , 2005 - Premiul pentru dramaturgie al USR
A NADIE LE IMPORTA
Mi hálito demoro por aquí,
no sé de dónde vine,
ni para qué: soy, tal vez,
sólo un testigo de estos tiempos.
Estoy atento a lo que me ocurre,
puedo confesar mi ser:
pero no veo en profundidad
y no creo que valga la pena
el derroche hecho conmigo,
pues no retengo nada especial,
tengo una memoria
en la que no se puede confiar.
El experimento de mi presencia
desde el año 1950 hasta hoy,
en el suelo de Rumanía, fracasó,
no le veo sentido a continuar.
Llevo un buen rato en ángulo muerto,
donde no hallo respuesta ni siquiera
a preguntas simples.
En vano intento distraer mi atención,
huir de casa o esconderme en mí mismo:
por doquier, segundo a segundo,
me persigue el subconsciente,
él tiene vínculo directo
con la fuente de energía universal.
Ni yo encuentro ya mi propio rastro,
lo cerré todo de un portazo
detrás de mí, inmerso en vete a saber
qué fiebre y euforia.
Dejé por escrito que se me debía
buscar en otra parte, ponerme a prueba,
en el caso de que olvidara quién soy...
¿Y? A nadie le importa.
ES UNA TORTURA
¿Quiénes se acuerdan
de por qué estoy aquí?
Mamá y papá murieron,
otros no lo saben, si se lo preguntara,
aun siendo mis parientes,
nunca habrían oído hablar de esto.
¿Tendría tal vez que pedir perdón
a diario por entorpecer?
Disculparme por molestar
con mi presencia y atraer antipatías,
poner a todos de los nervios
ataviado con el día y la noche.
¿Tengo un ritmo de vibraciones erróneo?
Mi aislamiento alternaba
entre crecer hasta alcanzar
el cerro de la Catedral y contraerse.
Se ensanchó horriblemente,
uno de estos días
abarcará entera Bucarest,
luego todo el país... hasta aminorársele
de nuevo el tamaño y pueda abarcarse
en un puño, en un cementerio, en una cuneta.
Lo único que me sigue molestando
es la mala fe en general
y el hecho de que yo no pueda
consolar ya a los apenados.
Puesto que no me puedo
consolar ni a mí mismo...
Me cuesta continuar así,
¿tiene algún sentido?
Es un tormento inútil.
Parece que he dejado de tener
utilidad hasta para mí mismo.
Y a pesar de eso me debato
por no abandonar la superficie,
acumulado como estoy, yo en mí mismo,
en capas varias, sucesivas, sedimentado.
Incluso hace un tiempo que yo vivo, ingenuo,
con la impresión de que soy
parte de un inmenso, ininterrumpido
circuito electromagnético...
MENSAJES SUTILES
Se me cruzan por delante dos ardillas,
una y luego otra, se paran,
me miran largo rato,
no llevo nada para darles de comer,
paso tan pocas veces
por el parque Herastrau, es imposible
que me acuerde de ellas y traiga nueces,
me siento privilegiado
porque me hacen caso ahora,
me devuelven el buen humor
por un instante, me liberan,
yo siempre estoy apesadumbrado,
hecho un ovillo dentro,
no sé por qué, así me hicieron...
Estoy a 4 de febrero de 2009
y el tiempo es primaveral, un día inusual
de invierno para el autoanálisis
aunque no llego a ninguna conclusión.
En todo caso, es inútil proponerme,
más aún, un cambio radical:
¿De qué me serviría?
¿Cuánto me queda por vivir?
No creo que vaya a echar de menos
este mundo, de todos modos.
La dura soledad
me derrotó incesantemente,
delatando mis matices,
no aprendí lección ninguna...
No tengo interés alguno hacia mí,
me aburro a mí mismo,
ya no consigo sorprenderme con nada,
interviene un desgaste natural,
al que hay que poner fin.
Me miro a mí mismo como si fuera otro,
y sin embargo: ¿qué más quiero?
Busco durante días,
descontento y desconsolado,
mi cabeza, mi pulmón derecho,
con problemas, o la rodilla operada
hace dos años, y sólo provocándome dolor
los reencuentro...
Constato cada día que me quedo
muy rezagado frente a mí,
o más exactamente
frente a lo que es indefinido en mí,
un alma ajena, femenina,
que está probablemente llena de amor;
acostumbrada tal vez, en el tiempo,
a tiernos hábitos primordiales,
inexplicables para mí.
Últimamente escucho
un gruñido de tigre por el oído izquierdo
que me paraliza. ¿Adónde habré llegado
a día de hoy en realidad?
¿A qué jungla del corazón?
¿Y no tendría que correr para alcanzarme?
Recibo toda clase de mensajes sutiles,
y rara vez sé distinguir aquellos
que me llegan del futuro
de los que vienen del pasado,
y aun menos puedo descifrar su significado...
Todo se rememora en mi mente,
en esa cinta transportadora,
y me da vértigo: se me cruzan dos ardillas,
una tras otra, se paran,
me miran largo rato...
POR QUÉ
Por qué nací en Rumanía
y no en una familia de tigres del zoo,
por qué aquí, adonde he llegado,
nada tiene sentido
y por qué la luz de ahora
se engendró de la oscuridad
de lo que fui durante 58 años,
por qué giras la cabeza, si estoy delante...
Te contesto: "estoy aquí y ahora
porque tenía que estar aquí y ahora".
(Poemas tomados de la antología plural seleccionada y traducida por Catalina Iliescu Gheorghiu: Miniaturas de tiempos venideros, Madrid, Vaso Roto ediciones, 2013, 1ª edición, 616 pp.)
E o supraîncălzire
îmi măsori muşchii, îi pipăi, cauţi, tai,
tragi de un fir, ce nerv o fi
ăsta? Că numai nerv al plăcerii nu poate fi, nu? Ţi-aş
putea pune pe un mosor nervii,
după care ţi i-aş putea împleti după cum vreau eu, îţi
fac un flanel din ei, vrei? Dar ce, sunt
mort? Nu vezi?
Trag de fir şi nu simţi nimic. Într-atât eşti de supărat
pe viaţă. Nu te doare?
„Nu, simt numai că trebuie să descopăr acel
necunoscut”. Eşti mare! Aude bine? Are o pată pe creier, e
bătătoare la ochi. O arată. De aici
începe sfidarea, de acolo putreziciunea. Aude
o voce din interior, e o supraîncălzire
a organismului: „eşti aici, cu mine, nu te mai prosti
atât, doar că amesteci planurile”... Are
o cavernă nouă formată, are temperatură, supravieţuieşte
cu cuţitul la gât: stă ghemuit, retras,
consumând din ce-i mai dau ăştia din spital, are
depresii, face urât, e paranoic. Face
injecţii cu morfină. Fumează
canabis. Are halucinaţii, că se urcă pe pereţi. Ducă-se
pe pustiu totul.
Nimeni şi nimic nu-l mai poate opri, nici nu
vrea să-şi ia adio. Are centrii
nervoşi paralizaţi. Singura lui teamă acum e că
n-o să mai poată să facă tot ce
aşteaptă ceilalţi de la el. De exemplu, să stea în cap.
Vasile
mergi tu mai departe, Vasile, eu rămân
cu ulcica asta de pământ:
plăteşte, ia cheia, urcă, nu mai are răbdare, o sărută,
o muşcă, o mestecă, o înghite, face
pe nebunul – bine. Mai departe, nimic, tace. Întoarce
foaia: pentru a încetini evoluţia omenirii,
spune. Şi pentru a te
feri de boli... Citeşte iar indicaţiile terapeutice, nu
înţelege de ce-i e
atât de frică de otrava asta. Vrea să moară doi ani,
după care să se întoarcă.
E ca şi cum ar pleca în străinătate. Sau în
puşcărie. Dacă tot o iubeşte atât. Fiindcă azi bate
pasul pe loc, trebuie să ia o măsură radicală:
vii cu mine peste doi ani, tu poţi să
aştepţi? Eu? Nu. Nu pricepi, doi ani eu voi fi mort.
Tocmai de aceea. Cum să te întorci din
morţi? Tu eşti mai rău decât
Vasile al meu.
Vasile se opreşte mereu la birt, unde vine cu
porcul. Porcul şi Vasile beau
împreună câte o sticlă de bere, bere ieftină. A dracului
chelea pe tine: Vasile scarpină porcul
pe spinare. Bă, de câte ori e băut porcul, sare să muşte
copii în sat, noroc de Vasile, că-i păzeşte...
Parcă se vede mort,
înainte de soroc, îmbătrânit brusc, nu se poate, e beat?
Vede cum îl boceşte fosta iubită, cu părul
despletit. El, care a făcut mai suportabilă mizeria în
România. La
revărsatul zorilor, când se împart de obicei
la ei, la ţară, la începerea
postului mare, la pomenirea celor adormiţi,
ulcele de pământ pline cu grâu.
Ieşi din tine
nu te mai gândi la nimic. Stai suspendat. Nici
la Dumnezeu nu mai ştiu la
ce să mă rog, fii liniştită – intru în biserică şi ies,
habar nu am ce caut... Mă simt
ca-ntr-un lan de lalele, copleşit. Fără orientare,
mi-am pierdut şi ultimul
dram de bun-simţ, nu mă aşteaptă nimeni, nicăieri, am
pierdut pe toată linia. În fiecare zi mă
despart de mine însumi.
Degeaba. Sunt
înrolat şi în războaiele dintre muşuroaiele de furnici,
până aici am ajuns – sfârşitul e la un pas,
nu mai ştiu cine sunt. Mă repet în
tot ce fac şi gândesc.
Poate că ar fi trebuit să fii rebotezat. Să ţi se
toarne pe cap apă ţinută
în biserică în Săptămâna Patimilor, cum fac oamenii
cu bolnavii psihici, îţi voi fi eu naş – în
noaptea de Înviere, în cimitir.
O iei de la capăt aşa, rebotezat. Îţi torn eu apă sfinţită
pe cap, tu să te dezbraci de hainele vechi
şi să le arunci, să rămâi aşa cum te-ai născut... Ţip:
arată-mi întâi greşeala! Ţi-o
arăt, dar ieşi întâi cu totul din tine însuţi.
Ce i-a mai rămas
nimic nu mai e cum a fost, a pierdut şi ce n-a avut,
acum stă în ogradă cu ochii în gol şi
îmbată ciorile cu ţuică, le dă pâine înmuiată în ţuică,
pe una a prins-o şi i-a turnat ţuică pe gât,
i-a desfăcut ciocul şi cogâlţ, cogâlţ...
N-a murit cioara, din contră, de a doua zi i-a
cerut de băut. Acum bea cu ea împreună şi la cârciuma
din sat – noaptea, cioara se transformă
în femeie tânără. El
şi-a pregătit totul pentru înmormântare,
hainele, pânzele de pus în coşciug, coşciugul, comandă
specială, dar nu mai moare o
dată, să scape de-o grijă. Şi-a dat seama că, în sine, el
nu mai e decât o adunătură de acte vechi,
pe care le poate citi şi pe care nu le poate citi, că-l
podideşte plânsul. Ce i-a mai rămas?
Să plângă, totul a rămas măsurat după ochii lui, ce
n-ar fi dat să plângă în hohote:
în tribunal n-a putut, după divorţ, nici pe stradă, că-i
era ruşine, a intrat în biserică, dar
nici acolo n-a plâns, avea impresia că-l luau peste
picior sfinţii, păcătos cum e. Dacă
ar fi putut să moară atunci, ar fi fost perfect. N-a
murit. „Ţi-ai dat foc
amintirilor?”, l-a întrebat o babă – după ce a provocat
un incendiu: „în urma incendiului, cei
43 de iezi aflaţi
într-un grajd improvizat, lipit de colibă,
au ars de vii”...
Spune o rugăciune
sparge în pumni nuci noi, adunate dintre frunzele
îngălbenite. Împarte miejii: unul
ţie, unul mie. Pe ultima nucă nu reuşeşte să o spargă.
Asudă. „Nuca asta e ca tine, ascunsă”, o
pune sub călcâiul drept, sub pantof, îşi ia distanţă,
nu se sparge, ia un bolovan şi
o loveşte, nuca sare cât colo, n-o mai găseşte... De ce
ai spus că nuca aia e ca mine? De aia.
O sărută: hai
să ne regăsim viciile. Vino cu mine în vie, sub gutui –
pe scenă, în timp, înapoi... „Vei fi
uimită de liniştea care va domni de cum se va ridica
noua cortină”. Ia...
Se aud, totuşi, aici, mici zgomote. Şoapte. Fâşâieli.
Sunt morţii
locului, dau bineţe, ei strigă
din viitor, din răsputeri, după sănii: îşi scutură
zăpada de pe haine cu o măturică...
Dar eu nu-i văd. Nu?
Spune şi tu ca mine o rugăciune.
O altă generaţie de colaci
or fi alungaţi dintre zidurile
sufletului: melci. Melcii negri de la uriaşa cascadă a
Borşei –
ne aţin calea, ce-or fi vrând şi ei de la noi,
acum? Înaintăm atât de încet,
morţi, copţi. Nu mai avem nimic de mărturisit. Căruţa
cu colaci ne mai urmează? Altă
generaţie de colaci. E după colţ. Că atâţia s-au dus,
acum e rândul nostru. Ne întoarcem
abătuţi acasă, o vom lua de la sfârşit către început...
Cântă la ocarină, păzind caii noaptea la
păscut. Cântă pe uliţele
satului – că noaptea răsună tare. Suntem asemenea
căpiţelor de fân şi de păpuşoi luate
pe Siret, când vine mare.
Cântă să
ne scoată din această stare de suspine, de derizoriu şi
automatism. Duşi până acolo cu
gândul, unde
nu vom mai fi de găsit...
No hay comentarios:
Publicar un comentario