Adrian Păunescu
Adrian Păunescu (Copăceni, distrito de Bălţi, hoy Moldavia, 20 de julio de 1943 – 5 de noviembre de 2010) fue un poeta, periodista y político rumano.
Nacido en Copăceni, en el distrito de Bălţi, parte de lo que hoy en día es la República de Moldavia (entonces Rumanía), Păunescu pasó su infancia en el distrito rumano de Dolj. Su padre había sido miembro del Partido Nacional Liberal de Rumanía antes de la segunda guerra mundial y fue por eso condenado por las autoridades comunistas a pasar 15 años en la cárcel. Por la misma razón a Adrian Păunescu se le negó la entrada en la universidad durante tres años.
Adrian Păunescu estudió filología en la Universidad de Bucarest y llegó a ser escritor y periodista. Fue una persona pública influyente en los años '70 y al principio de los años '80, llegando hasta el círculo íntimo de Nicolae Ceauşescu. Afirmó en repetidas ocasiones su preferencia para las ideas de izquierda inspiradas por el movimiento Nueva Izquierda (aparecido en los años '60 en los Estados Unidos) en oposición con la mentalidad estalinista de los gobernantes rumanos de ese tiempo. Las opiniones sobre la actuación política de Păunescu en ese tiempo son divididas, pero él suele afirmar con orgullo que era la única persona que a veces se atrevía a decir a Ceauşescu que el dictador se estaba equivocando.
Flacăra (La Llama)
Păunescu fue miembro de la Unión de la Juventud Comunista ("UTC" en rumano) entre 1966 y 1968 y del Partido Comunista Rumano entre 1968 y 1989. Păunescu obtuvo el mando de la importante publicación semanal "Flacăra" ("La llama") y después organizó el único espectáculo itinerante de música folk y pop del país, "Cenaclul Flacăra", fundado en 1973. Ahí Păunescu solía recitar poesías, además de presentar a los artistas. El éxito de "Cenaclul Flacăra" entre los jóvenes fue tremendo, puesto que, a pesar de unos minutos obligatorios dedicados a alabar al partido comunista y a Ceauşescu, había una libertad insólita para la Rumanía de aquellos tiempos y también se escuchaban discos (y se veían vídeos) de artistas y bandas populares en Occidente.
Durante un espectáculo de 1985 en Ploieşti empezó una tormenta. El electricista del estadio advirtió que el sistema de sonido no estaba protegido contra el agua y que sería mejor suspender el espectáculo. Păunescu prefirió dar una respuesta poética "Nosotros, los de Cenaclul Flacăra, podemos vencer cualquier cosa, incluso la tormenta" y pidió que se cerrasen las puertas. Pero la tormenta causó un cortocircuito, que apagó la luz en el estadio. La gente empezó a correr hasta las puertas, pero éstas estaban cerradas. Varias personas murieron o fueron heridas en la estampida. Éste grave incidente fue ocultado por las autoridades comunistas, que, sin embargo, dieron a Păunescu una advertencia.
Carrera política
Después de la revolución rumana de 1989 Păunescu siguió afirmando sus ideas de izquierda, formando parte del Partido Socialista Obrero y después del Partido Social Demócrata.
En 1996 fue candidato en las elecciones presidenciales y fue votado por 87.163 rumanos (0,69%). Fue senador de Dolj entre 1992 y 2004 y desde 2004 es senador de Hunedoara, representando al Partido Social Demócrata.
Păunescu fue considerado en algunos círculos "el poeta de la Corte" de Ceauşescu. Otros, debido a la ambigüedad de sus posiciones hacia Ceauşescu y su política, consideran a Păunescu uno de los disidentes más importantes. De hecho, Păunescu expresó también críticas abiertas al régimen, tanto en sus poesías, como en su libro de reportajes literarios De la Bârca la Viena donde narra su primer viaje al "mundo capitalista". Algunos llegan incluso a hacer una distinción entre "el poeta" Adrian Păunescu y "el político" Adrian Păunescu. En cualquier caso, Păunescu es uno de los escritores rumanos más controvertidos.
Muerte
Con 67 años, Adrian Păunescu fue ingresado el 26 de octubre de 2010 en la unidad de cuidados intensivos del hospital Floreasca Emergency de Bucarest presentando un fallo multiorgánico causado por un edema pulmonar. Se certificó su defunción a las 7.15 del 5 de noviembre de 2010. El presidente de Rumanía Traian Băsescu en su elogio fúnebre mencionó únicamente sus contribuciones artísticas.
Libros
Ultrasentimente (1965)
Mieii primi (1966)
Fântâna somnambulă (1968)
Cărțile poștale ale morții (1970)
Aventurile extraordinare ale lui Hap și Pap (1970)
Viata de exceptii (1971)
Sub semnul întrebării (1971)
Istoria unei secunde (1971)
Lumea ca lume (1973)
Repetabila povară (1974)
Pământul deocamdată (1976)
Poezii de până azi (1978)
Sub semnul întrebării (1979)
Manifest pentru sănătatea pământului (1980)
Iubiți-vă pe tunuri (1981)
De la Bârca la Viena și înapoi (1981)
Rezervația de zimbri (1982)
Totuși iubirea (1983)
Manifest pentru mileniul trei (1984)
Manifest pentru mileniul trei (1986)
Locuri comune (1986)
Viața mea e un roman(1987)
Într-adevăr (1988)
Sunt un om liber (1989)
Poezii cenzurate (1990)
Romaniada (1993–1994)
Bieți lampagii (1993–1994)
Noaptea marii beții (1993–1994)
Front fără învingători (1995)
Infracțiunea de a fi (1996)
Tragedia națională (1997)
Deromânizarea României (1998)
Cartea Cărților de Poezie (1999)
Meserie mizarabilă, sufletul (2000)
Măștile însîngerate (2001)
Nemuritor la zidul morții (2001)
Până la capăt (2002)
Liber să sufăr (2003)
Din doi în doi (2003)
Eminamente (2003)
Cartea Cărților de Poezie (2003)
Logica avalanșei (2005)
Antiprimăvara (2005)
Ninsoarea de adio (2005)
Un om pe niște scări (2006)
De mamă și de foaie verde (2006)
Copaci fără pădure (2006)
Vagabonzi pe plaiul mioritic (2007)
Rugă pentru părinți (2007)
Încă viu (2008)
Libertatea de unică folosință (2009)
Los caballos
Llegaron los caballos para hablarnos,
nos hablaron y no los escuchamos,
llegaron los caballos para arrodillarse,
se arrodillaron y no los hemos mirado ;
jurando, sacrificaron sus potros,
pero tampoco los hemos creído;
llegaron los caballos desde las tumbas,
llorando, pero no los hemos creído,
bajaron desde las estatuas,
nos hablaron y no los hemos escuchado.
Los hemos encerrado en los establos
y en los hospitales para ellos,
hemos descubierto que son lunáticos, rabiosos, culpables,
y durante una noche, su noche de San Bartolomé,
hemos llenado los corrales de sangre, dándoles muerte.
¿ De dónde tanta indiferencia la de ver como muere un
caballo por culpa de tus manos
sin que pueda defenderse ?
¿ De donde hemos aprendido tan de prisa
a enterrar todos nuestros caballos
y quedarnos alegres como en la boda ?
Llegaron los caballos para arrodillarse,
se arrodillaron grandes y tristes,
mas nosotros, sabiendo escribir ya,
los hemos contemplado con optimismo
y nos hemos firmado sobre ellos
con afiladas hachas.
Hoy día el castigo ya se entiende:
los Cárpatos los añoran y se callan,
no hay niños por los caminos sin caballos.
Y veinte millones están soñando cada noche
con los fantasmas de los caballos
arando el fantasma de la vieja tierra.
..................................
Antología de la poesía rumana contemporánea.
Editorial Elion – Bucarest, 2000. Versión española por Darie Novaceanu
Caii
Veniră caii să ne spună, ne spuseră şi nu-i crezurăm,
veniră caii să-ngenunche, îngenuncheară,
nu-i crezurăm,
jurând, sacrificară mânjii şi nici atuncea nu-i crezurăm, veniră caii din morminte de cai, plângând,
şi nu-i crezurăm,
se smulseră din monumente, spunându-ne
şi nu-i crezurăm,
şi îi închiserăm în grajduri şi în spitalele de cai, descoperirăm că-s luetici, că sânt turbaţi, că sânt de vină,
şi într-o noapte ce ajunse Sfântul Bartolomeu al lor, umplurăm curţile de sânge şi toporişca de rugină.
De unde-atâta nepăsare de a vedea murind un cal
de mâna ta, când el nu poate face nimic să se ascundă,
de unde-am învăţat atâta de repede să îngropăm
toţi caii noştri într-o noapte şi să fim veseli ca la nuntă ?
Veniră caii să-ngenunche, îngenuncheară mari şi trişti,
şi învăţând atunci să scriem, îi contemplarăm optimişti, apoi pe ei ne iscălirăm, cu ascuţite toporişti.
Pedeapsă astăzi înţeleasă : de dor ni se tocesc Carpaţii,
şi nu mai sânt copii pe uliţi, acolo unde cai nu sânt,
şi douăzeci de milioane visează-n fiecare noapte
stafiile de cai cum ară absenţa vechiului pământ.
En el poema "Llanto por el viejo" hace una denuncia de la ejecucion de los Ceausescu y de la sociedad a la que esta da lugar, dominada por sus asesinos.
Llanto por el viejo
Qué trágico tiempo pagano,
se divide nuestro país en partidos,
desde que matamos al viejo,
su tumba yo no se cierra.
Le disparamos como a la orilla de la tierra,
no le pudimos doblegar durante su vida,
y él se demostró indoblegable,
pues no nos dio ni lagrimas ni sangre (1)
Con él, también la matamos a ella,
en un concurso fanático de pecados,
y entonces nuestro pecado se hizo,
mas pesado que todos los suyos juntos.
Tan pocas palabras quedan,
en un silencio lleno de ráfagas,
y !Ay! matamos al viejo,
errores sobre el error de su vida.
Se tambaleaba como si estuviera borracho,
y todo le parecía confuso, lejano,
a través de las balas que le marcaron,
él inspiraba aire pero también muerte
Y al menos una vez fue nuestro pastor,
y nosotros al menos una vez fuimos su rebaño,
¿Por qué apretamos ese gatillo,
si la muerte de todas formas le estaba alcanzando?
Necesitábamos tanto piedad como esfuerzo
para poderlo conciliar todo
¿Por qué quisimos que comenzaran con un muerto,
estas paredes de maternidad?
Eramos rumanos y él era rumano,
fue un crimen, pero también un desacierto,
¿Por qué matamos al viejo
maniatado, disparándole en la nuca?
¿No veis que no podemos dormir?
¿No veis que el país ya no duerme?
Desde el crepúsculo hasta el amanecer
su fantasma corre por los cuarteles.
Llora su país cada una de las veces,
que a su drama se acerca y le duele.
Viejo fantasma que canta "Tres colores" (2)
como cualquiera cuando está borracho.
Este fantasma en donde comienza todo,
mira desde las estrella por la ventana,
de los labios que hablar no pueden
empieza cínicamente nuestra libertad.
Y sin embargo en un tiempo pagano,
Le hemos cargado con oscuridad el paso,
¿Por qué matamos al viejo,
y ni siquiera encendemos una vela por él?
(1) En referencia al testimonio de uno de los soldados que le ejecutaron, segun el cual Ceausescu " fue digno hasta el final y cuando se dió cuenta que le ibamos a matar cantó unas estrofas de La Internacional".
(2) "Tres Colores" era el himno de la Republica Socialista de Rumania
Bocet pentru Ăl Bătrân
Ce tragic timp păgîn,
Se-mparte ţara noastră în partide,
De cînd l-am omorît pe ăl bătrîn,
Mormîntul lui nici nu se mai închide.
Am tras în el ca-n malul de pămînt,
Nu l-am putut în timpul vieţii frînge,
Şi el s-a dovedit de neînfrînt,
Că nu ne-a dat nici lacrimi şi nici sînge.
Cu el am omorît-o şi pe ea,
Într-un concurs fanatic de păcate,
Şi-atunci păcatul nostru devenea,
Mai greu ca ale lor, împreunate.
Aşa puţine vorbe mai rămîn,
Într-o tăcere plină de rafale,
Şi vai!, l-am omorît pe ăl bătrîn,
Erori peste eroarea vieţii sale.
Se-mpleticea de parcă era beat,
Şi totul îi apărea confuz, departe,
Prin gloanţele cu care l-am marcat,
El inspira şi aer, dar şi moarte.
Şi el ne-a fost măcar o dată baci,
Şi noi i-am fost măcar o dată turmă,
De ce am apăsat pe-acel trăgaci,
Cînd moartea şi-aşa venea din urmă ?
Ne trebuia şi milă şi efort,
Să le putem concilia pe toate,
De ce am dorit să-nceapă cu un mort,
Aceste ziduri de maternitate?
Eram români şi el era român,
A fost şi crimă, dar a fost o gafă,
De ce l-am omorît pe ăl bătrîn,
Cu mîini legate, împuşcat în ceafă?
Voi nu vedeţi că nu putem dormi ?
Voi nu vedeţi că ţara nu mai doarme ?
Din zori de seară pînă-n zori de zi,
Strigoiul lui aleargă prin cazarme.
Îşi plînge ţara ori de cîte ori,
De drama ei se-atinge şi îl doare,
Strigoi bătrîn ce cîntă ”Trei culori”,
Cum face la beţie fiecare …
Acest strigoi de unde-ncepe tot,
Priveşte dintre stele pe fereastră,
Din buzele ce a vorbi nu pot,
Porneşte cinic libertatea noastră.
Şi totuşi într-un tragic timp păgîn,
I-am încărcat cu întuneric pasul,
De ce l-am omorît pe ăl bătrîn,
Și nici măcar nu-i facem părăstasul?
Repetabila povară
Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.
Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.
Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!
Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.
Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.
Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,
Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.
Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...
Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduïtă de plâns.
Condamnare
Iubindu-te fără de moarte
Nici viaţă-mi pare că n-am.
De nicio plăcere n-am parte,
Nu-mi trebuie niciun balsam.
Şi totuşi de tine depinde
Chiar nenorocirea că sunt.
Îmi eşti cea din urmă merinde,
Îmi eşti cel din urmă pământ.
Şi totuşi te caut întruna
Şi totuşi al tău am rămas
Cum soarele caută luna,
Mereu despărţiţi de un pas.
Nici Shakespeare nu-i demn de-o poveste
Ca asta pe care-o trăim
Şi nici nu se scrie ce este,
Un dicţionar e infim.
Mă simt o făclie în lanţuri,
Mă simt un surâs îngheţat,
Mă simt o furtună în şanţuri,
De toate-ale lumii tresar.
Şi totuşi te caut întruna
Şi totuşi al tău am rămas
Cum soarele caută luna,
Mereu despărţiţi de un pas.
Şi nici nu mai am bucurie,
Fiinţă şi-atât am ajuns,
Nici inima mea nu mai ştie
Să dea la acestea răspuns.
Iubindu-te fără de moarte
Nici viaţă-mi pare că n-am.
De nicio plăcere n-am parte,
Nu-mi trebuie niciun balsam.
Şi totuşi te caut întruna
Şi totuşi al tău am rămas
Cum soarele caută luna,
Mereu despărţiţi de un pas.
No hay comentarios:
Publicar un comentario