GEORGE COSBUC [12.286]

George Coşbuc 

(Coşbuc, Rumania, 1866-Bucarest, 1918). Poeta, traductor y miembro de la Academia rumana, considerado como uno de los clásicos de la literatura de su país. Su poesía, cargada de elementos folclóricos, plasma la cotidianidad rural  en Rumania.

Nació en 1866 en el pueblo Hordou, que hoy en día lleva su nombre, en la región de Transilvania, y fue el octavo hijo del sacerdote greco-católico Sebastian Coşbuc. Publicó su primer poema a los quince años en un periódico regional, y pasó la mayor parte de su vida en Bucarest  colaborando con la sociedad literaria Junimea, la elite cultural de su tiempo. Se dedicó al trabajo periodístico, y a la creación y traducción literarias.

Como traductor, mostró gran interés por las epopeyas, traduciendo al rumano obras como La Odisea, La Eneida, el Rig Veda, el Mahabharata, el Ramayana y La Divina Comedia. Como poeta, el legado de su obra constituye una monografía épico-lirica de la aldea rumana, que evoca la vida en el campo, las tradiciones y las costumbres nacionales, así como el impacto de la Primera Guerra Mundial.

Las Enemigas

¡Deja, mamá, los ojos! ¡Déjalos que lloren!

Que en la cuna siempre me amamantaste chueca,

¡Y por eso soy tan burra!

Pero eso sí, nunca he jurado

Llegar sin lágrimas a la tumba.

No lloro porque le tenga miedo a Leana;

Lloro de coraje, madre.

Y aunque no le hago caso

A sus palabras,

Cómo me cuesta y me avergüenza,

Porque pone al pueblo en mi contra.

Ella lleva el chisme de casa en casa,

Que mi pañuelo no es de seda,

Que no tengo un delantal de flores –y si no tengo

¿Qué le importa?

Acaso se lo he pedido prestado, si tenía o no tenía;

Esto no pasará a las siguientes generaciones.

En el sendero se queda hablando con las vecinas

Y golpeando con los puños les dice: «Casi me muero,

¡Escucha tú! ¡Que se enfrente ella conmigo!

¿Sabes qué decía ayer en el molino?

¡Que me paso de estúpida y habladora!

Y escuchen que por su cabeza pasa,

¡Ser la nuera de Lucsandra!

¡Ya la conocerán por su nombre! ¿No la ven

En la rueda de baile?

¡Y qué mandil! De no creerse;

Persígnate, muchacha, para que no te espante.

¡No me lo pondría ni por mandato!

Otro tiraría lo que ella se pone.

De cierta manera va a trabajar

Al campo,

Y a los bailes lleva lo mismo,

¡Hasta parece retrato!

Lucsandra es La Esposa del Sacerdote,

Ella busca una nuera de otro rango

Para llevarla a su casa,

Repleta de abundancia,

Pues no llegó a recoger

Una nuera de la plaza.

¿Que lleve de nuera a Satanás?

–Pobre y desamparada–

¿Por qué mejor no viene

A que le dé limosna?

Donde viven no es ni su casa,

¡Y en esa casa ni cenizas guardan!»

¿Has escuchado tú, mamá, cuanto me dice?

Cómo corre por el pueblo para inventar más chismes;

Y cuántos apodos me pone

A mis espaldas.

Si me quedara a contestarle,

¡Ya hubiéramos pedido justicia!

Ella se me aparece en el camino, a ver, a ver,

Si empiezo a decirle alguna mala palabra;

Y si me quedo callada

Se pone furiosa,

¡Y vieras tú, mamá, qué mentadas!

Ella y su madre suman diez bocas.

Su madre vencería ejércitos con la boca

Y toda Leana es venenosa,

Si pudiera,

Con los pies me aplastaría la cabeza.

Pero yo no le daré el gusto

Porque todavía no soy digna de su lástima.

¡De hambre no moriré!

En el invierno tejo sola mi ropa

Y la llevo

Como creo que se porta.

Pero no tengo más que lo que puedo,

Ni tan bueno ni tan malo.

¿Que la enfrente? ¡Que la castigue el santo!

¿Cómo enfrentarme a ella si es rica?

Y ropa como la de ella,

¿Cuándo?

¡Me puede ver siempre en el baile,

Con el resto de las muchachas!

¿Acaso he bromeado con ella?

¿O me burlo y su reputación destrozo?

¿O salgo al mundo muy arreglada

Como para hacerle sombra?

Yo conozco qué prende su mecha –¡mis ojos!–

Es Lisandru, ¿pues qué otra cosa?

¿Pero por qué será? ¿Acaso lo tengo atado?

¿O lo jalo del brazo? ¡Por el contrario!

Él viene por su cuenta

Y cariñoso

Yo no puedo cerrarle la puerta,

¿Cómo le digo que se vaya si siempre se pone cómodo?

Y al final, ¿yo tengo la culpa,

De que Leana ande rabiosa,

Porque él ni una vez

La visita?

¡A él no la pasa por la cabeza

Por eso ella maldice con todas sus fuerzas!

¡Ella puede aventar los granos

Para adivinar su suerte!

¡Pero a la fea le hierve la sangre,

Porque soy más bonita que ella!

Y eso es todo

Que Leana tuviera buena estrella,

Pero en esta vida a cada quien lo que le toca.

Que los bueyes son buenos, también lo es ser rica;

Pero si pones a los jóvenes

A escoger una chica:

¡La rica envejece besando a sus bueyes,

Hocico con boca!

Duşmancele

Las’ ochii, mamă, las’ să plângă!

Tu-n leagăn tot cu mâna stângă

Mi-ai dat să sug de-aceea sunt

Nătângă!

Dar n-am pus doară jurământ,

Să merg neplânsă în mormânt!

Nu plâng că mi-e de Leana teamă;

De ciudă plâng eu numai, mamă.

Cuvintele ei nu le ieu

În samă,

Dar mi-e ruşine şi mi-e greu,

Că scoală satu-n capul meu.

Ea duce sfat din casă-n casă

Că n-am broboade de mătasă,

N-am şorţ cu flori – şi dacă n-am

Ce-i pasă?

N-am mers să-i cer, aveam-n-aveam;

Şi n-o să-mi meargă neam de neam.

Stă-n drum de vorbă cu vecine

Şi bate-n pumni: – «Să mor îmi vine,

Auzi tu! Să se prindă ea

Cu mine!

Ştii, ieri, la moară, ce spunea?

Că-s proastă foc şi gură rea!

Şi-auzi! îi umblă-n cap, tu, soră,

S-ajungă ea Lucsandrei noră!

O, meargă-i numele! N-o vezi

La horă?

Ce şorţ! Nu-ţi vine nici să crezi;

Fă cruce, fa, să nu-l visezi.

Nu l-aş purta nici de poruncă!

Ce poartă ea, alt om aruncă.

C-un rând de haine-o văd mergând

La muncă,

La joc şi hori acelaşi rând,

Îl poartă-ntruna, şi de când!

Lucsandra-i doară preuteasă,

Ea-şi cată noră mai aleasă,

S-o ducă-n bunuri şi-n duium

Acasă.

Ea n-a ajuns, oricum şi cum,

Să-şi strângă nora de pe drum.

Să-şi ieie noră pe-o satană?

Că e săracă şi golană;

De ce nu vine ca să-i dau

Pomană?

Nu-i casa lor în care stau

Şi-n casă nici cenuşă n-au!»

Auzi tu, mamă, câte-mi spune?

Şi-aleargă-n sat să mai adune

Şi câte porecliri pe-ascuns

Îmi pune.

De-aş sta să-i dau şi eu răspuns,

La câte legi am fi ajuns!

Ea-mi sare-n drum, că doară-doară

M-apuc să-i spui o vorbă-n poară;

Şi dacă tac, îi vin călduri

Să moară.

Să vezi tu, mamă, -njurături!

Că ea cu mă-sa-s zece guri.

Cu gura, mă-sa bate-o gloată,

Şi-i de otravă Leana toată –

Mi-ar pune capul sub picior,

Să poată.

Dar lor pe plac eu n-am să mor,

Că n-am ajuns la mila lor.

De foame nu dau popii ortul!

Eu iarna singură-mi ţes tortul

Şi umblu şi eu cum socot

Că-i portul.

De n-am mătăsuri, am ce pot,

Nici bun prea-prea, nici rău de tot.

Mă prind cu ea? Cel sfânt s-o bată!

Dar cum mă prind? Ea e bogată,

Ce haine mi-am făcut ca ea

Vrodată?

La joc mă poţi oricând vedea

Cu fetele de sama mea!

Ori am vorbit cu dânsa glume?

O fac de râs şi-i scot eu nume?

Ori ies, gătită-n ciuda ei,

în lume?

Îi ştiu eu focul – ochii mei!

Lisandru e, că alta ce-i?

Dar ce? Îl ţiu legat de mine?

Îl trag de mânecă? Ba bine!

El vine-aşa, de dragul lui,

Când vine.

Eu nu pot uşa să i-o-ncui,

De stă prea mult, eu cum să-i spui?

Sunt eu la urmă vinovată,

Că Leana umblă ca turbată

Să-l vadă-n casa lor intrând

O dată?

Şi dacă lui nu-i dă prin gând,

Ea blastemă de nu-şi dă rând!

Dar poate da ea bobi cu sâta!

O fierbe ciuda pe urâta,

Că-s mai frumoasă decât ea,

Şi-atâta!

Să aibă Leana-n frunte stea,

Nu-i partea ei ce-i partea mea.

Că boii-s buni, bine-i bogată;

Dar dacă pui flăcăi odată

S-aleagă dânşii cum socot

O fată:

Bogata-şi pupă boii-n bot,

Îmbătrânind cu boi cu tot!

La Madre

En los cauces fluyen las aguas,

La corriente hace ruido en su camino

Y los álamos, en el atardecer mojado,

Cantan un lamento infinito.

En la orilla del río se cruzan

Senderos que llevan al molino –

Allá, mamá, te entreveo

En una pequeña casa.

Tú estás hilando. En el fogón se queman,

De vez en vez crepitando,

Tres pedazos de una reja de madera.

Y su llama gime:

Parpadeas de vez en cuando

Y al cese del fuego

Se entremezclan luces y sombras

En rincones de la alcoba.

Contigo están dos niñas

Hilando;

Son pequeñas todavía, no tienen padre

Y George no vuelve.

Un cuento de águilas reales y monstruos

Empieza ahora una niña,

Tú callas y escuchas su cuento

Mientras te quedas pensativa.

Y tu hilo se rompe seguido,

Porque tus pensamientos te agobian.

Susurras cosas sin sentido

Y tu mirada se queda fija.

Se te cae el huso; no dices nada

Cuando éste se deshila…

Lo miras y no lo recoges,

Y las niñas se asombran.

…¡Oh, no! ¡No es justa la duda!

Saltas de una vez a la ventana,

Largamente en la noche miras,

—¿Qué ves? –pregunta una chica

—Nada… me pareció ver algo.

Y el dolor te mata,

Y cada una de tus palabras

Es un llanto fúnebre.

Tardíamente, sin levantar

Tu mirada, piensas:

—Yo siento que moriré pronto,

Que ya no soy la misma…

¡Ya ni sé qué pensaba!

Ustedes tienen un hermano…

Me pareció escucharlo tocando

Con sus dedos la ventana.

¡Pero no fue él!… si lo viera venir,

Viviría otra vida.

Se ha ido y moriré deseando

Mirar una vez más su rostro.

Tal vez así lo quiere Dios,

Así es mi destino,

¡No tener a mi hijo

En mi lecho a la hora de mi muerte!

Afuera está nublado y el viento sopla,

La noche cae tardía;

Tus niñas se han dormido –

Tú, corazón vacío,

Te quedas lentamente en el fogón llorando:

¡Se ha ido y ya no regresa!

¡Y te duermes tarde,

Conmigo en el pensamiento,

Para soñarme!

Mama

În vaduri ape repezi curg

Şi vuiet dau în cale,

Iar plopi în umedul amurg

Doinesc eterna jale.

Pe malul apei se-mpletesc

Cărări ce duc la moară –

Acolo, mamă, te zăresc

Pe tine-ntr-o căscioară.

Tu torci. Pe vatra veche ard,

Pocnind din vreme-n vreme,

Trei vreascuri rupte dintr-un gard.

Iar flacăra lor geme:

Clipeşte-abia din când în când

Cu stingerea-n bătaie,

Lumini cu umbre-amestecând

Prin colţuri de odaie.

Cu tine două fete stau

Şi torc în rând cu tine;

Sunt încă mici şi tată n-au

Şi George nu mai vine.

Un basm cu pajuri şi cu zmei

Începe-acum o fată,

Tu taci ş-asculţi povestea ei

Şi stai îngândurată.

Şi firul tău se rupe des,

Căci gânduri te frământă.

Spui şoapte fără de-nţeles,

Şi ochii tăi stau ţântă.

Scapi fusul jos; nimic nu zici

Când fusul se desfiră…

Te uiţi la el şi nu-l ridici,

Şi fetele se miră.

…O, nu! Nu-i drept să te-ndoieşti!

La geam tu sari deodată,

Prin noapte-afară lung priveşti –

—Ce vezi?î întreab-o fată.

—Nimic… Mi s-a părut aşa!

Şi jalea te răpune,

Şi fiecare vorbă-a ta

E plâns de-ngropăciune.

Într-un târziu, neridicând

De jos a ta privire:

—Eu simt că voi muri-n curând,

Că nu-mi mai sunt în fire…

Mai ştiu şi eu la ce gândeam?

Aveţi şi voi un frate…

Mi s-a părut c-aud la geam

Cu degetul cum bate.

Dar n-a fost el!… Să-l văd venind,

Aş mai trăi o viaţă.

E dus, şi voi muri dorind

Să-l văd o dată-n faţă.

Aşa vrea poate Dumnezeu,

Aşa mi-e datul sorţii,

Să n-am eu pe băiatul meu

La cap, în ceasul morţii!

Afară-i vânt şi e-nnorat,

Şi noaptea e târzie;

Copilele ţi s-au culcat –

Tu, inimă pustie,

Stai tot la vatră-ncet plângând:

E dus şi nu mai vine!

Ş-adormi târziu cu mine-n gând

Ca să visezi de mine!

 Traducción de Nicoleta Ilie y Beatriz Estrada

_____________

Georgiana Nicoleta Ilie (Drobeta Turnu Severin, Rumania, 1982). Estudió Letras Modernas en la Universidad de Vest Timişoara, fue becaria Erasmus y tiene una maestría en Francés como Lengua Extranjera en la Universidad de Perpignan. Es originaria de una pequeña ciudad junto al Danubio donde aún quedan rastros del puente del emperador Trajano. El otro día soñó que la mordió un «camarrón» (en español pronuncia la «erre» muy fuerte). Actualmente cursa una maestría en Ciencias del Lenguaje en la Universidad de Stendhal Grenoble III. Le encantan los mariscos y la nieve de pistache, y uno de los mayores hallazgos de su vida fue descubrir que «La bamba» era mexicana.

Beatriz Estrada Moreno (ciudad de México, 1985), estudió Relaciones Internacionales en la Facultad de Ciencias Políticas y Sociales de la UNAM. Observadora profesional de la ciudad, le tiene miedo a las mariposas negras y carga con una profunda nostalgia por las cosas que fueron y por las que serán. Actualmente trabaja temas de seguridad e integración latinoamericana, cursa el diplomado de Escritura Creativa en el Claustro de Sor Juana en sus talleres de poesía y cuento; dedica sus ratos libres y no tan libres a maquinar sus historias y tiene la ligera sospecha de que en su otra vida fue rumana.

     

Prahova 

Din pământ, din locuinţa

Mamei tale, ieşi zâmbind,

Prahova! Şi stai mirată

Şi te tremură dorinţa

Să vezi lumea cu lumină!

Inima de plâns ţi-e plină;

Ochii tăi spre soare cată

Şi-ai tăi ochi mai vii s-aprind.

În pământ cât e de rece

Şi-n pământ nu vezi nimic -

Nu te mai întoarce-acasă!

Eu pe drum te voi petrece

Cu poveşti şi cu poveţe,

Voi cânta a ta frumseţe!

Lasă lumea ta, o lasă,

Tu frumoasă, eu voinic!

Vino-ncet pe-aici, iubită!

Adă mâna, să nu cazi

Peste pietrele din cale!

Tu tresari de fericită

Şi-mbătată de viaţă;

Soarele-ţi răsare-n faţă -

Haid-acum fugind la vale

Printre şoptitorii brazi.

Ce frumos se-mbracă dealul

Cu flori roşii pe-unde treci!

Îţi întâmpină sosirea

Munţii ce despart Ardealul,

Codrii vechi şi plini de noapte,

Luncile cu mii de şoapte.

Râzi cu hohot la privirea

Neguroşilor Buceci?

Uite-acum cât eşti de mare,

Uite ce frumoasă eşti!

Tu, sălbatico-ntre fete,

Iată sate-acum în zare,

Prahova, să fii cuminte!

Ţine cumpăt la cuvinte,

Stăi şi pune-ţi flori în plete,

Mai frumos să te găteşti.

Potriveşte-ţi părul bine;

Strânge mijlocelul tău,

Pieptul plin ca să-ţi răsară!

S-or uita flăcăi la tine,

Şi copile tinerele:

Să vorbeşti frumos cu ele,

Să nu-ţi scoată vorbă-n ţară

Că tu eşti crescută rău!

Iată satul! E Azuga.

Tu auzi acum întâi

Dulce vuiet de vioară -

Haid,-iubito, haidí cu fuga,

Să jucăm şi noi chindia!

Cum te-aprinde veselia

Şi cum joci tu de uşoară,

Şi-ai voi să tot rămâi!

Dar te mână-n lume dorul

Să vezi lumea! Şi tu fugi

Şi te pierzi visând cu gândul.

Veselă-ţi mlădii trupşorul

Şi la brâu pui flori de viţă,

Flori de crâng pui în cosiţă

Şi pe-alesul tău visându-l

Treci prin văi, cu blânde rugi.

Dar auzi! E plin pământul

De răsunete! Pe loc

Un balaur cât un munte

Vine-nfiorat ca vântul

Cu o sută de picioare -

Cu mugiri şuierătoare,

Şi-i c-un ochi de foc în frunte

Şi pe nări el varsă foc!

Prahova năvalnic sare,

Neştiind aceasta ce-i.

Pletele-i rămân răzleţe,

Ochii plini de spaimă-i are

Şi cu pieptul gol s-aruncă

Peste liniştita luncă -

Părul ei sunt valuri creţe,

Spuma albă-i pieptul ei!

Te-ai speriat, frumoasă fată,

Galbenă ce te-ai făcut!

A fost tren, n-a fost balaur!

Plângi acum şi, ruşinată,

Pieptul plin, vădita taină,

Ţi-l ascunzi sub larga haină

Şi dai părului de aur

Tot repaosul pierdut.

Dar tu uiţi curând! Şi iară

Salţi pe netedele lunci,

Şi cu râsuri repetate,

Veselă din cale-afară,

Iai câmpiile de-a latul,

Şi când vezi deoparte satul

Baţi în palme şi pe spate

Capul gingaş ţi-l arunci.

Iat-o! Pe sub râpi înalte,

Ea cu hohote adânci

Fuge, parcă-i urmărită;

Strânge pieptul să nu-i salte

Şi pe după stânci dispare -

Şi târziu, departe-n zare,

Leneşă şi obosită,

Iese iar de după stânci.

Câteodată, mânioasă,

Spumegând la cotituri,

Te azvârli vuind la vale -

Dar aşa eşti mai frumoasă!

Ochii negri ţi-i întuneci;

Şi sălbatică aluneci;

De-al tău vuiet gem în cale

Luniştitele păduri.

Stai! Tu simţi un tremur rece!

Caraimanul, până-n nori,

Stă pândind în cap să-ţi cadă

Pe sub el dacă vei trece!

Uite, parcă-l mişcă vântul!

Să ne-ajute Domnul sfântul!

Uite-acum, să nu ne vadă -

Am scăpat! dar ce fiori!

Dar de ce-ţi astâmperi pasul?

Prahova, de ce te miri?

De ce vezi, îţi moare mintea

Şi-ţi întinereşte glasul -

Iată, vilele răzleţe

Cu ciudate turnuleţe!

Tu te-nchini pe dinaintea

Învechitei mânăstiri.

Vezi castelul în lumină;

Brazi trăsniţi pe dânsul cad.

Şi sub codru, visătoare,

Trece-n gânduri o regină

Palidă - e Carmen Sylva!

Al ei nume pomeni-l-va

Codru-n veci, c-a fost sub soare

Doamna codrilor de brad.

Să plecăm, frumoasă fată,

Să plecăm, că zăbovim!

Iată, Prahoviţa-n vale,

Ca şi tine-o alintată,

Pribegind cu doru-i volnic!

Iată. Câmpina pe colnic,

Şi Doftana-ţi iese-n cale -

Şi noi tot călătorim.

Şi-acum trenul când mai vine

Nu te temi! Cu el în pas

Fugi alături, salţi nebună,

Râzi de el, şi el de tine!

El uşor şi tu uşoară -

Dar el zboară, zboară, zboară,

Şi prin văi departe sună

Batjocoritoru-i glas.

Dar ce ai, frumoasă fată,

De ce-ţi bate pieptul des?

Prahova, după movilă

Pentru ce te-opreşti mirată

Şi pleci ochii? Colo-n zare

Un flăcău frumos răsare,

E Teleajenul, copilă,

Simţi că este-al tău ales.

Semne el cu mâna-ţi face;

Tu roşeşti râzând mereu,

Şi râzând te-neacă plânsul.

Prahova, te las în pace!

Nu mai ceri a mea-nsoţire,

Te-am adus până la mire:

Mână-n mână tu cu dânsul

Să plecaţi cu Dumnezeu!

Poetul 

Sunt suflet în sufletul neamului meu

Şi-i cânt bucuria şi-amarul -

În ranele tale durutul sunt eu,

Şi-otrava deodată cu tine o beu

Când soarta-ţi întinde paharul.

Şi-oricare-ar fi drumul pe care-o s-apuci,

Răbda-vom pironul aceleiaşi cruci

Unindu-ne steagul şi larul,

Şi-altarul speranţei oriunde-o să-l duci,

Acolo-mi voi duce altarul.

Sunt inimă-n inima neamului meu

Şi-i cânt şi iubirea, şi ura -

Tu focul, dar vântul ce-aprinde sunt eu,

Voinţa mi-e una, că-i una mereu

În toate-ale noastre măsura.

Izvor eşti şi ţinta a totul ce cânt -

Iar dacă vrodat-aş grăi vrun cuvânt

Cum nu-ţi glăsuieşte scriptura,

Ai fulgere-n cer, Tu cel mare şi sfânt,

Şi-nchide-mi cu fulgerul gura!

Ce-s unora lucruri a toate mai sus,

Par altora lucruri deşarte.

Dar ştie Acel ce compasul şi-a pus,

Pe marginea lumii-ntre viaţă şi-apus,

De-i alb ori e negru ce-mparte!

Iar tu mi-eşti în suflet, şi-n suflet ţi-s eu,

Şi secoli-nchid-ori deschidă cum vreu

Eterna ursitelor carte,

Din suflet eu fi-ţi-voi, tu, neamule-al meu,

De-a pururi, nerupta sa parte!