miércoles, 13 de julio de 2016

ELA IAKAB [18.919]


ELA IAKAB

Ela Iakab nació en Lugoj, Rumanía, en 1976. Se doctoró en literatura por la Universidad de Timisoara, con una tesis sobre el gran poeta rumano Tudor Arghezi. Compagina la docencia con trabajos de prensa y crítica literaria. En la actualidad, prepara su primer libro de poemas.


Traducciones de Martha Asunción Alonso
http://latribudefrida.com/poesia/cinco-poemas-ineditos-de-ela-iakab/



Vienen los ángeles  

por mi sangre agotada surcan y surcan
crepusculares febriles

inmóvil moribunda en este mar de polvo
digo tu nombre

mi muerte alcanzará a llorarte con una nueva voz
cuando la carne se me vuelva piedra
cuando mi cuerpo astral no sea más que añicos
de otra luz

cada vez que la muerte nos acerca
vienen los ángeles
los prodigiosos ángeles
que dejan brillar extraños fuegos dentro mis heridas



Epifanía

nunca nadie en este mundo me amó
hasta el punto de no temer consumirse a fuego dentro

sólo el desierto con sus arenas alucinógenas
sabe cómo encenderme las heridas

sólo el desierto
con su ofrenda sin palabras
sabe cómo trazar la angelical frontera
entre la muerte y yo



Pelegrinaje

he recorrido la espesa oscuridad
cuajada de visiones

los furiosos guardianes
me marcaron frenéticamente
las alas

me marcaron con hierros
y cuchillos

cruzo la séptima puerta para ofrendar
la luz hecha semilla
luz que una vez brotara
de las heridas de Jacob el peregrino



La melancolía del sabio

siento latirme dentro
como el haz luminoso que debe de ser el grito de Dios
en los templos que levantamos los mortales
la melancolía de un viejo sabio ciego
que me esculpe en las plantas de los pies
con un cincel de piedra
un extraño jeroglífico



Escritura fantasma

miles de espejos
a través de sus lunas corro y corro
en pos de algún olvido

hay espectros que llenan mi desnudez de nudos
con sus manos translúcidas
y la arrastran inerte
entre polvo de estrellas como espejos quebrados

quizás quieran exorcizarme esta tristeza
quizás yo misma me haya arrojado a los añicos
y en sus destellos
me cicatrice
un poema fantasma



Vin îngerii

prin sângele meu istovit au trecut
înfrigurări fără nume

nemişcat am rămas în pulberea imensă
strigându-te cu glas de moarte

te va striga şi moartea mea cu glasul ei
când trupul meu de carne va fi amorţit
când trupul meu astral îşi va fi sfâşiat
ultima lumină

de câte ori moartea mă apropie de tine
vin îngerii
şi sădesc focuri stranii
în rănile mele


Revelaţie

nimeni pe lume nu m-a iubit
până la blânda mistuire

numai deșertul cu pulberea lui nălucitoare
a știut să ardă în rănile mele

numai deșertul
cu jertfa lui mută
a pus vamă îngerească
între mine și moarte



Pelerinaj

am străbătut până la tine
bezna cu vedenii

păzitori scrijelau frenetic
semne
în aripile mele

semne rostitoare
și răni de cuțit

la cea de-a șaptea poartă
ți-am lăsat ofrandă
semințe de lumină
ascunse cândva
în rana pribeagului Iacob



Melancolia înţeleptului

înlăuntrul meu bate,
cum fluxul incandescent al Zeului
în inima templului ridicat de pământeni
melancolia înţeleptului orb
care a desenat în carnea tălpilor mele
cu spini de piatră
hieroglifa ciudată



Scriere nepământeană

oglinzi miriade
prin care alergam hăituit
până mă prăbuşeam în uitare de sine

năluci miriade îmi legau trupul gol
de mîinile lor evanescente
şi mă târau fără noimă
prin cenuşa de astre dinlăuntrul oglinzilor

poate mă exorcizau de tristeţile mari
poate sinele meu era pergamentul
în care incandescenţe
pecetluiau
o scriere nepământeană









.

No hay comentarios:

Publicar un comentario en la entrada