7373.- RADU VANCU

Radu Vancu  (1978, Sibiu) es un poeta y ensayista rumano. 

OBRA:

Epistole pentru Camelia, Editura Imago, Sibiu, 2002; 

Biographia litteraria, Editura Vinea, Bucureşti, 2006; 

Mircea Ivănescu. Poezia discreţiei absolute (eseu), Editura Vinea, Bucureşti, 2007 ;

Monstrul fericit, Ed. Cartier, 2009

Sebastian în vis, Ed. Tracus Arte, București, 2010.

Amintiri pentru tatăl meu , EdituraVinea, Bucureşti, 2010; 

Eminescu. Trei eseuri , InfoArt Media - Argonaut, Sibiu - Cluj, 2011 ; 

Cele mai frumoase poeme din 2010,Tracus Arte, Bucureşti, 2011, coeditor împreună cu Claudiu Komartin.

Qué te dice uno de tus más queridos

muertos, el muerto más amado

cuando la conciencia te deja soñarlo:

“Querido, aquel día en el que el sol de noviembre

era cálido como un cadáver fresco

y yo me moría en tus brazos

no me imaginaba que aquí

donde todo está espantosamente bien,

hay un aire fuerte como el vodka, te tiemblan las piernas

y te araña el estómago, tanto que te espero

cada día más arruinado,

más borracho, más desfallecido.

Tu no tengas prisa, ocúpate de vivir,

yo aquí saldré adelante

hasta que vengas tú -

como la sopa agria tras la dulce borrachera,

como el yogurt sobre el hígado con esteatosis,

como la glucosa en las venas maceradas.

Incluso aunque el aire de aquí me vuelva cirrótico

no tengas prisa, que aquí ya no tengo donde morir.

Creo. Así que vive tu felicidad,

te comeré con los ojos cuando vengas,

no me llegará ni para una muela, cierto,

y me estrecharás, como entonces, en brazos

bajo el sol cálido de aquí,

y puede que esta vez me recupere,

que tu abrazo de muerto fresco

me penetre como una inyección de adrenalina

en el corazón. Estate vivo, estate feliz de tu vida viva,

por ridículo que suene esto.”

Aquí te levantas con las mejillas ardientes y el cerebro

empañado en la cazoleta del cráneo como una patata caliente,

mucho tiempo hervida para una mesa pobre.

Traducción: Elena Borrás 

Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi

cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,

când te lasă inima să-l visezi : 

„Când se apropie visul de câte unul,

craniul începe să-i strălucească

de o lumină stângace, zici că s-ar aprinde

o lumină într-o casă demult părăsită,

se aprinde apoi altul, şi încă unul,

pâlpâie mormintele ca LED-urile pe o iconiţă tristă

şi totu-i în general aşa de lucrat în Photoshop,

încât craniile morţilor mai esteţi 

au o lumină îmbujorată de stânjeneală.

Iar când visele vin cu adevărat,

năvălesc peste noi fluturi în valuri foşnitoare

şi unde era inimă, e grădină de trandafiri”.

Pleoapele ţi se zbat precum aripile fluturelui

şi auzi vocea şoptind clar: 

taci, inimă, şi rabdă. Zvâcneşti şi te ridici gâfâind.

Însă unde era inimă e o iarbă deasă;

sângele ţese prin carne un giulgiu rece;

creierul zace peste corp ca o lespede.

Când Sebastian vorbeşte într-un târziu prin somn,

prin cameră se răspândeşte în valuri foşnitoare

o mireasmă puternică de trandafiri.

Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi

cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,

când te lasă inima să-l visezi : 

„Când mă visează maică-ta,

în inimă îmi înfloresc lanuri de foliculină.

Spicele ţâşnesc ca nişte şrapnele

afară din carne, străpung lemnăria

şi, înalte cât Sebastian, îşi leagănă umbra deasă

deasupra sicriului arătos ca un ghiveci cu arpagic. 

Cât ai clipi, inimile morţilor au o reacţie în lanţ,

din toate ţâşnesc şrapnele de spice

şi peste Atacama de sicrie foşnesc acum

valuri din graminee de foliculină.

Unde era deşert, acum e mare.

Unde era inimă, acum e foliculină.

Iar noi, morţii, stăm pe fundul mării,

uluiţi ca nişte balene eşuate pe un ţărm

peste care aerul se face deodată mare.

Îngerii zboară în rotocoale peste lanuri,

intoxicaţi de mireasma de foliculină în floare.

ca un copil care bea pentru prima dată vodcă.

Apoi spicele se retrag în pământ, şrapnelele implodează.

Unde era mare, acum e deşert.

Unde era foliculină, acum e inimă seacă. 

Noi, morţii, ca nişte beţivi experimentaţi 

după o noapte crâncenă, ne ţinem firea,

deşi carnea moartă arde pe noi de parc-ar fi vie.

Însă îngerii îşi varsă maţele peste pământul gol,

sute de îngeri intoxicaţi vomând sincron,

puştani ingenui după o noapte la Woodstock. 

Şi aşteptăm cu toţii visul 

cum aşteptam ziua de salariu.

Iar până la urmă îngerii nu vor mai borî,

va arde carnea pe ei ca pe noi, nefericiţii,

însă viaţa lor nu va mai fi nici ea 

decât valuri de foliculină & de vodcă.

Unde era inima lor, va fi foliculină.

Oriunde e deşert, va fi mare.

Totul verde şi arătos ca un ghiveci cu arpagic.”