ELA IAKAB
Ela Iakab nació en Lugoj, Rumanía, en 1976. Se doctoró en literatura por la Universidad de Timisoara, con una tesis sobre el gran poeta rumano Tudor Arghezi. Compagina la docencia con trabajos de prensa y crítica literaria. En la actualidad, prepara su primer libro de poemas.
Traducciones de Martha Asunción Alonso
http://latribudefrida.com/poesia/cinco-poemas-ineditos-de-ela-iakab/
Vienen los ángeles
por mi sangre agotada surcan y surcan
crepusculares febriles
inmóvil moribunda en este mar de polvo
digo tu nombre
mi muerte alcanzará a llorarte con una nueva voz
cuando la carne se me vuelva piedra
cuando mi cuerpo astral no sea más que añicos
de otra luz
cada vez que la muerte nos acerca
vienen los ángeles
los prodigiosos ángeles
que dejan brillar extraños fuegos dentro mis heridas
Epifanía
nunca nadie en este mundo me amó
hasta el punto de no temer consumirse a fuego dentro
sólo el desierto con sus arenas alucinógenas
sabe cómo encenderme las heridas
sólo el desierto
con su ofrenda sin palabras
sabe cómo trazar la angelical frontera
entre la muerte y yo
Pelegrinaje
he recorrido la espesa oscuridad
cuajada de visiones
los furiosos guardianes
me marcaron frenéticamente
las alas
me marcaron con hierros
y cuchillos
cruzo la séptima puerta para ofrendar
la luz hecha semilla
luz que una vez brotara
de las heridas de Jacob el peregrino
La melancolía del sabio
siento latirme dentro
como el haz luminoso que debe de ser el grito de Dios
en los templos que levantamos los mortales
la melancolía de un viejo sabio ciego
que me esculpe en las plantas de los pies
con un cincel de piedra
un extraño jeroglífico
Escritura fantasma
miles de espejos
a través de sus lunas corro y corro
en pos de algún olvido
hay espectros que llenan mi desnudez de nudos
con sus manos translúcidas
y la arrastran inerte
entre polvo de estrellas como espejos quebrados
quizás quieran exorcizarme esta tristeza
quizás yo misma me haya arrojado a los añicos
y en sus destellos
me cicatrice
un poema fantasma
Vin îngerii
prin sângele meu istovit au trecut
înfrigurări fără nume
nemişcat am rămas în pulberea imensă
strigându-te cu glas de moarte
te va striga şi moartea mea cu glasul ei
când trupul meu de carne va fi amorţit
când trupul meu astral îşi va fi sfâşiat
ultima lumină
de câte ori moartea mă apropie de tine
vin îngerii
şi sădesc focuri stranii
în rănile mele
Revelaţie
nimeni pe lume nu m-a iubit
până la blânda mistuire
numai deșertul cu pulberea lui nălucitoare
a știut să ardă în rănile mele
numai deșertul
cu jertfa lui mută
a pus vamă îngerească
între mine și moarte
Pelerinaj
am străbătut până la tine
bezna cu vedenii
păzitori scrijelau frenetic
semne
în aripile mele
semne rostitoare
și răni de cuțit
la cea de-a șaptea poartă
ți-am lăsat ofrandă
semințe de lumină
ascunse cândva
în rana pribeagului Iacob
Melancolia înţeleptului
înlăuntrul meu bate,
cum fluxul incandescent al Zeului
în inima templului ridicat de pământeni
melancolia înţeleptului orb
care a desenat în carnea tălpilor mele
cu spini de piatră
hieroglifa ciudată
Scriere nepământeană
oglinzi miriade
prin care alergam hăituit
până mă prăbuşeam în uitare de sine
năluci miriade îmi legau trupul gol
de mîinile lor evanescente
şi mă târau fără noimă
prin cenuşa de astre dinlăuntrul oglinzilor
poate mă exorcizau de tristeţile mari
poate sinele meu era pergamentul
în care incandescenţe
pecetluiau
o scriere nepământeană
.
No hay comentarios:
Publicar un comentario